Integritatea  de a  fi  diferit
   Petru Ababii, R. Moldova

             Există  un  proverb  pe cât de banal pe atât și de sugestiv „Câte bordeie, atâtea  obiceie”. Semnificația  sa descinde și se supune aceleiași legi a   diversități antitezelor în  Teză, adică  a  dversității elementelor a  unui întreg. Deși  regula proverbului nu poate fi aplicată mota mo unor  caractere mai  specifice, de pildă unor analize critce literare,  oricum normele lui esențiale  rămân  valabile și  neschimbate. Este vorba  despre aprecierea cât posibil  de mult echidistantă a unei abordări mai mult sau mai puțin, părtinitoare uneori,  chiar  panfletIcă  a actului literar  concret, în  speță a celui poetic.   Lupta de idei  în  acest caz se dă  în  aria  unui dialog polemic  vrut cât posibil de mult loial și înțelegător în  jurul, să  recunoaștem, aL unui adevăr totuși  cu  caracter relativ. De aceea pentru a  rămâne în  câmpul  democratic și pașnic al loialității opiniilor polemice este  necesar, fără  tăgadă , de a le  considera pe toate, adică pe  fiecare  în  parte  drept adevăruri  nu absolute , ci provizorii dacă le raportăm   totiuși la un  adevăr absolut,   primordial, mici părți din  care prin  transcindere se conțin  stănd  la  temelia tuturor  fenomenelor  reale, inplicit la temelia  fenomenului  literar- poetic în acest caz. 

       Așadar  este  nevoie de al  stabili și de al  determina,  ca atare, și în  actul creației poetce. În invocarea parcursului transformărilor calificativului  morfologiei procesului de creație, se pot  distinge mai multe entități poetice etapizate preponderent  sau  mai puțin  preponderent acordate și acomodate la moda și cerințele timpului,  care capătă specificitate în  funcție de capacitățile omului de creație /poetului de a inventa sau nu noi procedee de redare și induce inedutul mesajului său, ideiii și conceptelor noi chemate să-l  cultive, întrețină și să-l  întregească efectiv. El  se va plasa estimativ pe o scară  ierarhică ce va parcurge/include  cele inventate de poeți în  materie de structură, structurare, explorare și  expunere în perioadele premoderne, moderne și  postmoderne.    Actualitatea literară  stăruie cu harul celor mai diverși poeți/poete să descopere posibilități noi, uneori foarte simple, alteori complicate până la sofisticate compozițional pentru a le  discerne impactul pe  care îl  pot avea, indus, fiind și percepțiilor citititorilor.  

         În marea lor  majoritate mijloacele folosite sunt cele tradiționale din  care cauză și produsul lor poeziile/poemele au   majoritar  o  făcătură clasică și numai rareori, ici colo se întâlnesc excepții de la regulă – adevărați  temerari ai noului în  special în  poezie. Noul înseamnă a  da o  nouă formulare procedurală contextelor ideilor cu ajutorul  cărora se explorează spațiile interstiițale ale structurii comoziționale, menajate de continuitatea care se petrece astfel dintre elementee lor fizic-telurice ale cotidanului  în  transcendentarea  spre și în  formulele lor originare poetice verbal -metafizice cu o cu totul altă  structură decât cele obișnuite, spre și în  metafizicul poeziei.    În  arealul metafizic astfel  structurat și morfologizat, elementele compoziționale   boemice logo-logistice captă o  nouă formulare, neobișnuită a  polimorfsmului poectic factorial-structurali, pe  care criticii literari neiinițiați, obișnuiți  cu făcăturile poetice clasice sau mai puțin  clasice, le consideră a fi variații inoportune ca neajunsuri ale  capacităților imagistice ale autorului, din  care cauză  le  interpretează eronat și distorsionat. 

        Ineditul  fenomenului ca atare  este rezultatul   pulsionat transcendental  pe verticala  purificării narațiunii poetice  prin simplificarea și eliminarea rezidurilor  metamorfozei fizice și transferul ei în câmpurile magnifice ale metafizicii boemice.
        Voi aduce un  eczemplu  doveditor în  acest sens în  postura a  două poeme (fragmente din ele) puse față în față, comparate  și raportate morfologic unul la altul pentru a facilita evidența  fenomenului transcendenței din fizicul poetic  în  metafizicul poetic a  ceia  ce numim iubire pământească.

(Colecția de zmee) – I. Schirger      (Cititorului meu…inexistent) – I. Schirger
Pentru adevărul  din  inima ta                                  Nici nu mai știu cum    te mai simți!
Răscolesc munții, apele, pădurea, planeta             Nu te întreb doarstrâng din dinți,
Dacă n-am fi deât nor?                                              Sunt fericit ! – ai să mă minți
Dacă din  frunze-am face un cor?                            Nici nu mai știu pe unde ești!
Dacă ți-aș spune că mii dor?                                     Nu te întreb știu din  povești. 

        În confirmarea sensului  transformării/transcinderii fizicului poetic al iubirii pământești  în  metafizicul  poetic al iubirii cerești,   este de menționat însăși titlurile poemelor  semnificația  cărora,  nu  întâmplător,  sumează generic conținutul și sensul fizic apoi  metafizc al ambelor poeme . În fragmentul poemic din partea stângă  – „Pentru adevărul din  inima ta răscolesc munții, apele , pădurea, planea;… „Dacă ți-aș spune că mii dor”  –  poeta trăielte direct iubirea adresată unui personaj concret în  postura sa de iubit  fizIc – teluric de o  iubire concretă fizic-telurică cu toate ingredentele fizic-telurice  care le caracterizează.  Iar în  fragmentul poemic din  partea dreaptă  – „Nici nu mai știu cum  te mai simți!;…..„Nici nu mai știu pe unde ești”! – aflăm iubirea /iubitul telurică(ic) și iubirea iubitei telurică(ce) transformată și transferată transcendental în  dimensiunile lor noi, astrale imposbil a fi identifcate concret, pentru că au luat-diluat întruchiparea metafizică a  pioneratului primordal-ancestral al zămislirii metaforic-aforistice preponderent esențială decât substanțială,  astfel încât și cititorul poemului inclusiv iubitul  sunt inexistenți în aria realității curente, deveniti și ei  metafizici.  

        Aici are loc inversarea  universurilor și orizonturilor iubirii pământești  în dimensiunile efemerice ale ancestralului infinit al aștrilor cerești. Transferul este efemeric,  de aici  efemeritatea interpretărilor, neesențialitatea și nesubstanțialitatea lor accentuate și a aprecerilor califcative date acestui fenomen inedit de către unii critici literari și nu numai.  Este de  constatat amploarea  simplificării și înlăturării   rezidurilor  sofisticate ale  procesului ,dar și ale procedeului descriptiv maestos poemic al  fenomenului transcinderii sentimentului iubirii ,  al simțirii și sensibilității poetei   seduse boemic de el în ascensiuna ei spre infinit a cărui ipostaze metafizice sunt verbal  exprimate procedural unde  și când toate adgectivele poetice se transformă în metafore, metaforele în  supermetafore, iar supermetaforele în aforisme poetice sublimice. În  acest fel autoarea, parcurge drumul de la logica formală până la logica aforistică   – situație  care accentuiază și mai mult cauzele derutei aprecierii lui  și a ei de către  mulți temerari ai  criticii (vezi Petru Ababii, „Geneza metafizică a logicii formale, gândirii critice, genialității și înțelepciunii umane”, Editura Sfântul Ierarh Nicolae. 2025). Se ajunge până la aceea că iubirea și în   special iubitul  din fragmentul poemului din  partea dreaptă   al  exemplului este văzut, înțeles și considerat nu ca o  nouă ipostază superioară,  cosmic-metafizică a iubirii și iubitului , ci ca un individ oarecare , care nici nu se poate identifica pe sine ca iubit consuderat a fi o carcatură de carton a lui,  iar iubirea sa a fi una banală sau a  lipsi complet– lucru incorect și total greșit. 

      Se ajunge  aberant , astfel până la părerea absolut incorectă,  că poetul/poeta își produc intenționat sieși o ruptură/fisiră  între iubirea telurică și iubit și iubirea  cerească și iubita zburătoare   merafizic la astre, chipurile  neexistând nicio  legătură dintre cele două iuburi  și iubitori. Dacă acest lucru ar fi o certitudine,  atunci am  pune sub semnul întrebării însăși sensul și semnificația intrinsecă a fenomenului transcendenței ca atare, considerat a produce ruptură ,  pe  când,  de fapt,  dimpotrivă el  produce continuitate – legătură/legare cu o  nouă stare, una imponderabilă, metafizică  a  produsului  transferat /transcentat. Atare înțelegere total eronată a fenomenului transcendenței îi și face pe unii critici ai poeziei să deruteze, să-l perceapă și să-l lnterpreteze excesiv în  relativ, inclusiv poezia ca produs al lui (vezi „Trans(multi)culturalismul monoteist sau trancendență și creștinism”, Ontologia triadică, Transcendență și creștinism, Chișinău, 2008 , p.p.301, 321)  De ce ar face-o un  creator de poezie? Oare penru a se dezintegra pe sine în poezie și a  dezintegra astfel și propria poezie, a  lucra pentru  declinul său și al poeziei  sale ?  În  astfel de cazuri se pune o presiune  genantă inadmisbilă pe capactatea unui poet/poete de a discerne asupra propriilor și adevăratelor  lor capactăți creative induse în  eroare conșțient sau nu de unii crititici literari în stare să-i facă pe poeții prosperi  să se îndoiască în  talentul lor.  

      Perioada  postmdernistă a societățlor umnane în  special  în  spațiul euroatlantic, apreciat după toate semnele intră în  preambulul etapei următoare a ei, aceia a post(post)modernității (vezi Petru Ababii, „Trans(multi)cuturalismul monoteist sau trancendență și creștinsm” Chișinău, 2008), antrenând și implicând conform corespunzător caracteristicilor ei, fenomenul literar poetic românesc, care se manifestă în  regim oportun  a fi implimentate  în  morfologia actului de creație poetică  devenit din ce în ce  mai  mult post(post)modernist. Se atestă evident o rămânere în urmă a criticii și a criticilor acestui nou fenomen poetic literar din  ce în  ce mai  frecvent, de ai face o analiză bazată pe  noile principii ( vezi Petru Ababii, „Prim adevăr și interpretare în asapect filosofic, sociologic  și literar, Arta pură și criticul de artă”,  Chișinău, 2013, p. 237), acelea ale  artei pure   numită încă artă/poeze metafizică . Poeza în special este un pod mirific  care leagă organic fizicul teluric cu metafizicul cerurilor cu caracter isusian – dumnezeesc  De aceea poezia metafizică devine o punte de legătură certă în noile condiții ale  noiii etape a  ancestralului pământesc cu ancestralul și intrinsecul metafizic isusian -dumnezeesc al  credinței. Prin credință și metafizicul ei drept  punte dintre poet-poezie- pământ – cosmos – Iisus – Dumnezeu, poezia este sfântă și sfințiți sunt creatorii ei  poeții / poetele. Este, așadar, imperios ca criticii să se acomodeze timpului și necesităților lui noi în materie de literatură și poezie, s-o analzieze, s-o trateze și s-o  aprecieze la gusta ei valoare din toate aceste puncte de vedere, inclusiv oportune actului de creație literar – poetic ( vezi  Petru Ababii, „Geneza metafizică a logicii formale, gândirii critice, genialității și înțelepciunii umane. Mecanismul genetic creativ al operei poetice” , Editura SfântulI Erarh Nicolae, 2025, p.115).