Iubirea de sine și demnitatea umană. (comprimată filosofică)
Petru Ababii, r. Moldova

•         În complexitatea intrinsecă a ființei umane iubirea de sine și demnitatea umană își ocupă locul merituos în  marea epopee a  desfășurării ei evolutive .În  angrenajul  structural arhicomplicart al organzării ei,   începând din  primordial și  trecute prin toate  ipostazele descendente din el, devenite și definitivate pe parcursul timpului  ca entități compoziționale carcteristice ființei umane,  iubirea de sine și demnitatea au generat concomitent, mergând mână în  mână sinergic și luând structurarea, manifestarea și redarea în noi și noi structuri fizic-bioligic-neurologice, conforme noilor etape ale desăvârșirii mersului ei ontgenetic în timp. Ființa își impune sieși, ca fel de a fi, prin și datorită procesului evolutiv  conform unei legi a suficentizării întregului prin substanțializarea  și esențializarea  concomitentă intrinsec avantajoasă a componentelor lui inclusv deci a însăși   fiiinței umane. 
•         Procesul ontgenetic în sine este ceia  ce numim ancestralul devenirii ființei în timp. În acest fel generează determinsmul  ca definitivare, finalizare la moment , afirmare , confirmare și fel de a fi a  ființei în sine, apoi a  ființei  ca sine. Totul se petrece concomitent sinergic selectiv , esențializat,  sintetizat și substanțializat în  regim  de organicitate  evolutiv ontgenetică.   Tot acest organon ancestral astfel oformat structral se numește demnitate fiiințial-umană. Demnitatea  ființial -umană ține în temeiul ei de primordial a cărui   produs direct este, adică produs al  lui Dumnezeu. De aici pornește etimiologic semnficația  noțiunii ca atare a demnității umane: Dumne (demni-tate ). 
•         De aceea demnitatea umană este sfântă prin sfințenia lui Dumnezeu. Altfel spus prin  sfințenia demnității umane ea se îngemănează cu sufletul omului și se aliniază lui. Datărită demnității Fința -om devine Om-ființă.  Pierderea demnității înseamnă perderea sufletului și viceversa ( voi trata tema sufletului  în  altă lucrare).  Însăși Sfânta Scriptură invocă importanța demnității omului asociată sufletului. Isus a spus; „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeți-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă și sufletul și trupul în  gheenă”  ”Noul Testament cu Psalmi”, Evanghelia după Matei Cap. 10, Vers. 28 București, 2011.)  
•        Este evidentă, așadar, marea responsabilitate care îi revine omului pentru a protega, menține, apăra, înmulți, cultiva și cinsti demnitatatea sa față de sine dar în primul rând în fața Creatorului. Trădarea demnității sale echivalează  cu  trădarea lui Dumezeu –  numit păcatul trădării și neângrijirii demnității. Pentru ca omul să fie în stare de aemenea lucruri, el rebuie să se iubească pe   sine cât mau mult , adică să iubească cu mare respect, cu toate puterile sale și cu toată   ființa    demnitatea sa. 
•      Ce este iubirea de sine și de unde vine ea? Iubirea de sine este un intrinsec al intrinsecului ancestral  care este demnitatea umană, este mijlocitoarea prin care se  face transferul fluidic al produsului ontosgenetic spre și în  produsul ontogenet9c prin  transcendență – o concentare a eu-lui (Ego) ancestral și transformat astfel într-un  Super Ergo narcisian , care și este iubrea de sine din  motiv, că  ea se naște de la sine putere, închegată introspectiv în  matricea organic-ancestrală a demnității, fapt ce face ca practic să nu fie nuci un om ca să nu se iubească pe sine mau mult decât orice și pe ori și cine.   Acesta este izvorul iubrii de sine  – cauza care o face puternică și de netăgăduit. 
•         Iubirea de sine este un fel de respect responsabil pentru demnitatea umană, fiind mediul de legătură/tranziție  a Ego cu și în Super Ego narcisian – un  Ego supraetajat, care îl face pe om orgolios în a se  apăra pe sine, dar și pe demnitatea sa.  Demnitatea umană  se identifică cu ceea ce numim Onoarea omului care poate fi condiționată  doar de  iubira de sine puternic și mereu întreținută. Greșesc acei care consideră iubirea de sine o deficiență umană. .Ea  este, așa dar, o necesitate intrinsecă  ce completează integritatea ființei umanre din tote punctee de vedre.  Onoare înseamnă responsabilitate, iubire de sine  ce poate fi atinsă doar prin moralitate și  etică creștină, echitate, echilibru, empatie, reciprocitate, loialitate prin   conlucrare și solidaritate. Fără aceste calificative omul își perde onoarea,  adică  demnitatea, transformând iubirea de sine într-o  caricatură, iar pe om într-o ființă nesustenabilă și insuficientă sieși.
•      Demnitatea omului se identifcă întotdeauna cu demnitatea națională, deoarece nu există individ uman  în afara naționalului.  Astfel  demnitatea  națională este sfântă și vine de la Dumnezeu. Cei ce-și perd demnitatea națională îl perd pe Dumnezeu, îl trădează pe Dumezeu fapt ce duce inevitbill la perderea identității naționale și a  identităiții   Dumnezeului  național.