În vechea vatră a satului Vorniceni, unde clopotul bisericii răsuna ca o chemare a veșniciei, în casa de sub Altarul sfântului lăcaș, s-a născut Vasile – 24 decembrie 1921, singurul flăcău între cinci surori, mândre ca zorii dimineții. Destinul i-a fost frânt de război, dar îngerii l-au adus acasă, unde lacrimile surorilor și mormintele părinților l-au întâmpinat. A ridicat gospodăria din cenușă, a hrănit pământul și a crescut copii precum soarele își crește razele. Viața lui, plină de jertfă și iubire, e o epopee a satului românesc, un cântec al răbdării și al speranței.

Sub cerul albastru, în vatra străbună, răsări voinicul ca spicul de grâu,
Între surori, ca roua pe fruntea de lună, purta în privire lumină de brâu.
Născut în ajunul colindelor sfinte, când pruncul din iesle aducea alin,
Îi cânta satul cu glasuri fierbinte, iar mama-l privea ca pe-un dar divin.

Dar războiul, o fiară cu gheare de foc, i-a frânt sărbătoarea și visul curat,
Un ordin al regelui l-a dus pe front, să-și apere țara cu sufletu-i dat,
În tranșee, printre umbre de moarte, îngerii l-au strâns sub aripi de dor,
Și după doi ani, cu răni sângerate, s-a-ntors în satul ce plângea-n ogor.

Surorile tinere, ca flori neînflorite, îl întâmpinară cu lacrimi de jar,
Părinții dormeau în țărânele sfinte, iar casa părea un pustiu fără har.
A ridicat gardul, a semănat câmpul, cu palmele crăpate de soare și vânt,
Și dorul de mamă îi străbate tâmplul, ca plugul ce sapă-n brazda de sfânt.

Seceta mușca din pământul uscat, foametea striga ca un lup în grădină,
Dar el, cu sudoare și suflet curat, aducea surorilor pâine și lumină.
Din zbucium și dor, ca un stâlp de altar, și-a clădit gospodăria din lut,
Și cea mai frumoasă din sat, o floarea de mac, i-a fost soție – darul cerut.

Satul îl privea ca pe-un stâlp de lumină, ca pe-un clopot ce cheamă la rugă,
Și viața lui simplă, dar plină de doine, era ca o cruce purtată pe fugă,
În brazdele adânci din ogorul arat, lăsa amintirea părinților dragi
Și dorul de mamă, ca vântul plecat, îi șoptea-n noapte vise cu magi.

Surorile crescuseră-n grija sărăciei, ca spicele-n câmp sub raze de foc,
Și El le veghea cu iubire senină, ca luna ce străluce pe-al vieții potoc.
În pragul de seară, când clopotul batea, se ruga în taină la cerul senin,
Să-i țină copiii în zile curate, ca pruncii din iesle, cu zâmbet divin.

Și fata din sat, ca o floare de dor, îi dăruia cântec și brațe de jar,
Împreună clădiră un drum fără nor, ca două izvoare ce curg în altar.
Copiii veneau ca razele-n zori, șase la număr, ca-n vechea trăire,
Și casa răsuna de glasuri și flori, ca un cuib de păsări în plină iubire.

Casa era cuibul cu șase pui mici, ce ciripeau zorii în zâmbet curat,
Și tatăl simțea precum razele din spici, cum viața renaște din lutul săpat.
Privea la ei, ca la chipul din soare, cu ochii aprinși de speranță și dor,
Și viața îi părea o tainică cântare, chiar dacă, răsări un lacom răpitor!

Alerga prin văi și prin munți ca săgeata, aducând din târguri și haine, și grâu,
Și-n suflet purta, ca pe-un cântec fermecat, iubirea de tată, ca spicul la brâu.
Nu odată foamea îl strângea în piept, dar copiii hrăniți îi alintau amarul venin
Și atunci fericirea lui era un descântec, ce-nvăluia casa în soarele divin.

Munții îl chemau, dar el se-ntorcea, cu sacul de grâne și haine frumoase,
Și-n ochii lui blânzi, ca lumina de stea, arăta iubirea ca-n vise luminoase,
Nu strânse bogății, ci sufletu-i plin, era comoara ce-o lăsa moștenire,
Și-n fiecare zâmbet de copil senin, răsărea o floare din veșnica iubire.

Astfel, povestea voinicului din sat, rămâne în cântec și-n taină de ogor,
Ca spicul de grâu ce renaște curat din brazda udată cu lacrimi de dor.