În ceas de taină-adâncă, sub ceruri de argint,
Mi-ați spus: „Ai condei, scrie!”, cu glasul cel blând, sfânt.
Iar eu, pierdută-n lume, cu suflet ne-nțeles,
Căutam printre umbre al vieții înțeles.

Treceau ani mulți în zbucium, sub stele ce piereau,
Iar umbrele, de gheață, în noapte înghețau.
Nu regăseam puterea, nici calea spre cuvânt,
Eram doar o suflare, un om pe-acest pământ.

Priveam cum ceru-albastru de frunze se golea,
Iar forța de-a mai scrie în mine nu era.
Risipă de idei și anii ce-au trecut greu,
Cătând scânteia sfântă în dar de Dumnezeu.

Dar clopotul de slavă, la Petru Vodă-acum,
A presărat lumină pe-al mântuirii drum.
Acolo, unde ruga-i blândă și fierbinte,
V-am regăsit în duh, preabunule Părinte.

Și-au început cântări să sune-n șoapte dulci,
Zdrobind tăceri de piatră și-ntunecimi de stânci.
Din graiu-mi se varsă mirosul de tămâie,
Iar mulțumirea-n vers, pe veci o să rămâie.

Vă mulțumesc, Părinte, de-acolo, din lumini,
Că mi-ați trezit condeiul printre străini și spini.
Închinăciune-aduc, cu sufletul smerit,
Pentru îndemnul sfânt ce viața mi-a înflorit.