Destine dăltuite în timp

Pășeam sfios pe malul apei line,
Când toamna, în aur, ramul și-a gătit,
Purtând în ochi lumini de soare pline
Și un dor de ducă, tainic, liniștit.

Eram copile, flori abia deschise,
În „Tudor”, unde visul a început,
Iar băncile păreau corăbii prinse
În valul vieții, încă necunoscut.

Și-n pragul școlii, caldă și duioasă,
O voce scânteietoare ne-a primit,
Făcând din clasă, noua noastră casă,
Cu un „Bun venit!” de dascăl, prețuit.

Pe malul Bahluiului, sub cer liber,
Liceul nostru drag ne-a și ocrotit,
Și-n anii ce-au urmat, cu alb și amber,
Destinul s-a dăltuit și-a înflorit.

Din fetele de-atunci, cu ochi senini,
Am învățat în școli să fim stăpâni,
Iar practica, prin mâna noastră fermă,
A devenit o flacără eternă.

Și azi, când timpul ne-a albit cununa,
Privim cu drag spre anii ce s-au dus,
Spre școala care ne-a unit pe toate
Și soarele chemării în noi l-a pus.

Suntem aceleași suflete unite,
Chiar dacă anii minunați s-au tot scurs,
Oameni trecuți prin vremuri și ispite,
Dar cu același spirit viu, neapus.

Păstrăm în piept școala ca moștenire,
Un elan ce la catedră ne-a cuprins,
Iar azi, trăim prin blândă amintire
Luminile ce în inimi nu s-au stins.