Ovidiu Chelaru – Viața, o mare arhivă afectivă în ancorajul memoriei culturale botoșănene
Prefața volumului „Nostalgii nemuritoare” de Ovidiu Chelaru, Botoșani: Agata – 2026

Volumul „Nostalgii nemuritoare” al nonagenarului Ovidiu Chelaru este o mărturie literară despre viață rar întâlnită. E un dialog între om și timp, între creație și destin, între memorie și senectute. Poet, fan al clasicității, spirit înclinat spre reflecție morală și introspecție, Ovidiu Chelaru și-a conceput cartea ca pe o autobiografie lirică, în care fiecare capitol reprezintă o etapă a vieții, o confesiune, o atenționare pentru un ancoraj cultural.
Timpul ca memorie și destin
Însuși motto-ul volumului deschide perspectiva asupra relației profunde dintre autor și actul scrisului, când condeiul îi devine un partener fidel, iar scrisul – un mod de a prelungi ființa în eternitate. În Cuvântul autorului, timpul apare ca „mosorul” pe care omul îl derulează între naștere și moarte, însă cu convingerea că nostalgiile nu sunt simple amintiri, ci forme de existență care continuă dincolo de trup. Poetul, deja trecut de 95 de ani, „trecut prin sita vremii”, are un motiv să confere conținutului cărții o gravitate aparte, pentru că nu este vorba despre o emoție pasageră, ci despre înțelepciunea unei vieți trăite în interacțiune cu istoria, cultura și credința.
Cartea de față ne arată că Senectutea ca experiență a lucidității așază creația literară pe făgașul bun și necesar.
O mare parte din poeziile volumului – „La senectute”, „La apus de soare”, „De-ale tinereții valuri” – gravitează în jurul temei bătrâneții. Aceasta nu este însă tratată în ton pesimist, ci în mod lucid și demn, autorul păstrând atât nostalgia după ceea ce a fost, cât și îngrijorarea firească pentru ceea ce urmează. Versuri precum: „Anii trec la bătrânețe / Cu necazuri și tristețe” ori „Parcă ieri eram flăcău / Astăzi sunt un nătărău” dovedesc un lirism simplu, sobru, neocolit de autoironie. Ovidiu Chelaru scrie despre vârsta înaintată cu un amestec de acceptare și revoltă tăcută, cu înțelegerea că omul este supus destinului, dar și cu dorința ca urma lăsată să fie una onestă și valoroasă.
Nostalgia copilăriei și a satului, o temă majoră a cărții, este reîntoarcerea imaginară la copilărie – spațiu de puritate, credință și magie populară. Secvențele dedicate Crăciunului, buhaiului, colindelor sau iernilor de altădată dau volumului un caracter de etnografie afectivă. Autorul nu doar povestește, ci sacralizează aceste amintiri. E o înțelepciune a unui om care simte că timpul îl împinge spre apus, dar care găsește lumină în trecut: „Și-mi amintesc cu drag și dor/ Când colindam și eu cu spor.” Aceste scene nu sunt simple amintiri, ci, ușor și necesar, se conturează ca repere formative, din izvorul identității sale intelectuale și morale.
Și nu numai în ,,Nostalgii nemuritoare” constatăm Recunoștința și afectul pentru familie. Poemul dedicat strănepoatei Erika surprinde un sentiment rar ca un ideal – continuitatea neamului –, bucuria de a vedea viitorul în cei tineri. Bătrânețea nu e doar melancolie, ci și lumină, mândrie și tandrețe: „Doar pe tine te ador/ Zi de zi cu drag și dor.” Aici nostalgia devine afecțiune pură, un mod de a binecuvânta generațiile următoare.
Conștiința creației și rolul scriitorului e un subiect important pentru scriitorul Ovidiu Chelaru. Capitolul I și III tratează tema creației literare ca un act de responsabilitate culturală, unde se vorbește despre înființarea Societății Scriitorilor Botoșăneni și a revistei „Memento Mori”, despre prietenii care l-au sprijinit, despre pierderi, efort, și continuitate, despre polemica privind poezia clasică vs. modernistă. În aceste pagini transpare ideea că literatura este un spațiu al singularității, unde fiecare autor este un „glas unic”. Este o viziune profund tradiționalistă, uneori polemică, dar asumată, în care Domnia sa își apără crezul estetic, pentru că, nu-i așa, creatorii nu pot fi uniformizați, iar poezia clasică rămâne o valoare perenă.
Conținutul cărții este străbătut de convingerea poetului: Credința este fundamentul moral și spiritual al personalității umane, o credință sinceră, niciodată ostentativă, dar mereu prezentă în evocarea Crăciunului, în referințele la „lumea de Apoi”, în raportarea la moarte ca trecere, nu ca sfârșit, când Dumnezeu apare ca un însoțitor tăcut, o prezență care oferă sens, echilibru și împăcare.
Această carte, ”Nostalgii nemuritoare”, alături de cele 47 volume, devin fixate în rafturile Memoriei culturale botoșănene și sunt simbolul unei vieți închinate nu doar scrisului, ci comunităților în care a trăit un secol.
Volumul „Nostalgii nemuritoare”, este un testament liric, un elogiu al memoriei, un exercițiu de sinceritate, un document de epocă și, totodată, o confesiune a unui om care și-a trăit viața cu demnitate, în care, mesajul profund este că omul nu moare atâta timp cât își păstrează „nostalgiile”, adică memoria, identitatea, dragostea, credința și creația. Timpul poate lua trupul, dar nu și amprenta spirituală.

Așadar, „Nostalgii nemuritoare” este o carte în care Ovidiu Chelaru își privește viața ca pe o mare arhivă afectivă, unde Senectutea nu trebuie să fie o lamentație, ci timp al revelării iar Nostalgia nu e tristețe, ci o formă de nemurire. Sunt concepte ce-i străbat creațiile literare, întăriri ale viziunii autorului că Poezia este puntea dintre om și infinit.

Citare:
ISTRATE, I. Ovidiu Chelaru, mai aproape de adevărurile fundamentale ale vieții. Rev. Luceafărul / 9 mart. 2026