Sub cerul de lumină împovărat
Lanțuri de miresme s-au răsfirat,
Pomii își legănau miresmele rotunde,
Florile în grădină tremurau oriunde.

Deschid fereastra spre stelele de ceară,
Râuri, râuri de miresme intrară,
Încet peste tot se rostogoleau,
Ușor se destrămau și apoi reveneau.

Era liniște ca și cum cineva,
Ar arde miresme în taină cumva
În niște saci cu sigilii albastre
Mânuiți de oameni cu nume de astre.

Iar tu cu trupul lipit de pământ
Așteptai miresme aduse de vânt,
De vântul cu miresme de sânziene
Ce colindă prin văi și prin poiene.

Deasupra ta pluteau nori pufoși pe tăcute
Și din când în când doreau să te sărute,
Dar de dragoste n-aveau timp nicicând
Căci treceau, în grabă, rând pe rând.