„La cruce” și „Cheltuitorii”, poeme semnate de Romulus Ungureanu și publicate recent în Revista Luceafărul.
Poezia lui Romulus Ungureanu continuă, prin creațiile literare „La cruce” și „Cheltuitorii”, o linie lirică, care poate fi recunoscută cu accente grave și reflexive, orientată spre o interogație retorică, morală și recuperarea dimensiunii spirituale într-o lume desacralizată. Cele două poeme pot fi receptate ca un tablou cu două icoane, un diptic tematic, în care reculegerea și constatarea degradării coexistă, articulând un discurs poetic al conștiinței.

„La cruce” este construit ca o elegie a timpului suspendat. Crucea devine aici nu doar reper funerar, ci un ax ontologic, simbolic al unei lumi încremenite între vinovăție și așteptare. Primele versuri impun de la început această suspendare a firescului. Paradoxurile care structurează poemul – timpul care „nu se scurge”, moartea care „viețuiește” – anulează logica existenței lineare și introduc cititorul într-un spațiu al tăcerii ritualice. Imagistica dură, dominată de piatră, granit, cruci și păsări negre, creează un cadru sobru, aproape liturgic, în care natura nu consolează, ci veghează. Dimensiunea morală a textului se conturează ferm în versurile care vorbesc despre „o lume-nvinuită / de prea puține rugi”. Moartea nu mai este privită ca fatalitate individuală, ci ca simptom al unei carențe spirituale colective. Finalul poemului deschide discret perspectiva mesianică: tăcerea însăși devine rugă, iar absența cuvântului capătă valoare de invocație. „La cruce” se impune astfel ca un psalm modern, auster, lipsit de patetism, dar încărcat de tensiune sacră.
În contrapunct, „Cheltuitorii” propune o radiografie brutală a lumii contemporane, privită ca spațiu al risipei existențiale. Titlul are forță simbolică, desemnând o umanitate care consumă fără discernământ sensul, credința și chiar viața. Poemul este traversat de imagini ale degradării și ale inversării valorilor: simbolurile primordiale – vinul, pâinea, mărul – sunt deturnate semantic, pierzându-și semnificația sacră și devenind semne ale decadenței.
Limbajul este direct, uneori frust, iar expresiile șocante nu sunt gratuite, ci funcționează ca mecanisme de demascare. „Omul din om se destramă” sintetizează procesul de alienare pe care poetul îl urmărește cu luciditate, fără concesii lirice. Finalul poemului concentrează întreaga viziune etică: „Viața-i moneda ce cheltuim”. Existența nu mai este dar, ci obiect al tranzacției, iar omul nu mai trăiește, ci consumă până la epuizare.
Citite laolaltă, cele două poeme construiesc o opoziție semnificativă: pe de o parte, tăcerea sacră și așteptarea, pe de alta, risipa și zgomotul interior al unei lumi dezorientate. Romulus Ungureanu nu propune soluții, nici consolare facilă, ci formulează, prin poezie, un avertisment.

Așadar, lirica poetului botoșănean funcționează ca mijloc social de veghe morală, situându-se deliberat în afara estetismului gratuit. Prin gravitatea tonului, prin simbolistica religioasă asumată și prin coerența discursului etic, Romulus Ungureanu confirmă o voce lirică pentru care poezia nu este refugiu, ci act de responsabilitate. „La cruce” și „Cheltuitorii” sunt poeme care nu ne farmecă, ci ne pune în situația de a cere cuiva să ne dea un răspuns, să ne dea socoteală asupra a ceea ce se întâmplă sub presiunea continuă a unui disconfort social, iar acesta este, poate, unul dintre cele mai dificile și mai necesare roluri ale poeziei contemporane.