Emoțiile ne guvernează viețile și fără ele ne-ar fi imposibil de luat decizii, motivându-ne să luăm hotărâri, să acționăm variat în toate situațiile.

---

Ele, EMOȚIILE sunt niște reacții care vin automat la întâlnirea cu tot ceea ce se petrece în jurul nostru cu noi. Prin emoții suntem ajutați, dar și avertizați, cum să procedăm când suntem sub imperiul lor, precum tristețea, bucuria, frica, durerea, iubirea. Aceste stări ale întregului organism uman acționează asupra psihicului nostru, ca o BRODERIE DANTELATĂ DE SIMȚIRI, prin care comunicăm cu ceilalți semeni, punându-ne în mișcare și rezolvare.

Emoțiile umane sunt culorile vieții noastre care ne dirijează prin hățișul ei, ajutându-ne, împingându-ne, silindu-ne să luăm decizii, să hotărâm cu cine, unde și de ce să alegem ceva și nu altceva, de ce pe o potecă neumblată și nu pe un drum deja bătătorit, de ce cu cineva anume, poate puțin cunoscut și nu cu un „nume”…!

Emoțiile, această „încrengătură dantelată de simțiri” ne bombardează psihicul, pot fi profunde și binefăcătoare, sau dureroase și greu de ținut în frâu. Ele ne pot învăța să ne protejăm și să fim atenți, să ne ajutăm sau să fugim, să menținem relațiile cu anumiți semeni sau să le rupem.

Emoțiile destăinuie felul individului fiind un fel de marker care gravează pe suprafața colectivă, simțirea unui om, implicit capacitatea lui de a fi „simțitor” sau „nesimțitor”, căci sunt oameni pe care emoțiile nu-și găsesc teren de „parcare”.

În esență, omul adevărat, normal…simte!

Simțind, este invadat de o gamă largă de emoții care îl fac ori puternic, ori vulnerabil în fața provocărilor vieții. Omul care se emoționează și-i este vizibilă trăirea, este un om sensibil, delicat, unde ele, emoțiile lucrează în defavoarea logicii.

Astfel, începe o luptă surdă între rațiune și simțire, triumful uneia sau celeilalte fiind ca un meci de box pe un teren neutru. Este un joc, aș zice profesionist, neamical, între două laturi ale naturii noastre, judecata rece și precisă a minții, și mobilitatea, delicatețea, suavitatea simțirii, emoției, care, uneori triumfă asupra omului, chiar dacă rezultatul final este negativ. Pentru că, de multe ori lupta dintre minte și inimă (sălașul poetic al simțirilor) sfârșește cu victoria trăirilor intense.

Echilibru între cele două vedete ale umanului, rațiune și simțire, nu prea există, uneori este o luptă dură, pe viață și moarte, triumful uneia sau alteia fiind un fel de hazard de multe ori. Numai fățarnicul TIMP ne arată pe drumul fiecăruia dintre noi, dacă am luat deciziile bune, dar până atunci, suntem fără să știm, niște sclavi înscriși într-un „program” pe care nu-l cunoaștem. Iar noi, oamenii devenim cu sau fără voie, un teren de duel între  emoții și judecata minții.

Este un teren de forță, iar duelul descrie perfect condiția umană, aceea de a simți, de a se emoționa sub cupola multor factori care, de multe ori este mai puternică decât realitatea minții.

Aceste emoții, părtașe la conflicte interioare, ne arată că suntem construiți din straturi diferite, ca în arheologie. Emoțiile ne fac să visăm diferit în fața vieții, să vibrăm fiecare în legea lui, dar făcându-ne pe toți oameni trăitori în sensibilitate și atenție.

Fără emoție, omul este un gol cu rațiune aș zice, un gen de robot care execută comenzi date de rațiune.

Emoția în schimb face Omul să tremure de bucurie, de bine, de iubire, vibrează în pas cu tot ce îl înconjoară.

Dacă toți oamenii ar fi numai raționali, fără vibrația emoțiilor, ar fi ca o lume de mașinării executante de programe.

Emoția ne mișcă, ne „trăiește”, ne forțează la lucruri ciudate, intense și deosebite.

Ne face poate mai buni, mai empatici, reflexivi, poate vindeca orgolii, răutăți, aduce pace, prietenie, înțelegere, bunăvoire…!

Este poate, cel mai vestit, cântat și înjurat duel din viața unui om, dovadă vie a trăirii oscilante între rațiuneși emoție, fiind aproape singura libertate care ne identifică unicitatea. Această broderie dantelată de emoții umane se croșetează în timp, după puterile și „datul” fiecăruia dintre noi. Suntem emotivi din naștere sau sub influența unor factori care și-au pus amprenta pe noi, de-a lungul vieții. Uneori, forța emoțiilor ne face să evadăm din lumea rece și calculată matematic în formule rigide, aride, anoste, într-o lume delicată, emoțională, dar nu întotdeauna aducătoare de liniște și pace.

Noi, oamenii suntem construcții complexe și ciudate, slabe dar și puternice, care pot fi de multe ori la discreția „adierilor” din viețile noastre.

Putem fi și monștri, și îngeri! Depindem de multe….semnul nașterii, educație, bagaj genetic…și nu în ultimul rând, de locul pe care îl ocupăm în „programul” CREATORULUI, pe care nu-l putem…nici nega, nici renega…pentru că facem parte din MARELE MISTER AL VIEȚII! Noi, oamenii nu suntem niște suprafețe peste care trece viața fără urme…unii dintre noi alegem sau suntem aleși (nu știm) să fim o „broderie dantelată de simțiri”, unde fiecare simțire, fiecare emoție este ca un fir de mătase care „brodează” în inima noastră cu delicatețe și frumusețe. În această textură complicată a inimii, emoțiile ne cuprind din toate părțile, făcând din noi altare de simțăminte, izvoare de…artă, finețe și sensibilitate. Omul bogat interior, omul plin de emoții și trăiri este omul care știe și poate accepta pierderi, eșecuri, lipsuri, căci, oricând, el poate umple golul cu bogăția lui de sentimente, devenind structuri umane dantelate, profunde, frumoase și deosebite, filigranuri măiestrite din simțiri, fragile dar rare și prețioase.

Prin hățișurile vieții nu poți merge numai rațional, în linie dreaptă…!

Uneori trebuie să-ți tai drum singur, îmbibat cu emoții purtătoare de avânt, curaj, încredere, singur cu „glagoria” ta pe care nu poți s-o renegi, ci doar să-i acorzi un spațiu unde să activeze în favoarea ta.

Existența noastră plină cu emoții și sentimente, nu este ca o autostradă asfaltată și plictisitoare, ci este ca o aventură, unde îți poți etala toată bogăția sufletească, bogăție „dată”, dar și cultivată, cred eu. Căci, nelucrând la îmbogățirea inimii și neîmpodobind-o cu  acea „broderie dantelată de simțiri”, ce-am putea fi sau demonstra? Decât niște  oameni goi sufletește, epave cu rațiune dar fără simțiri, îndrăznesc să spun…niște brute umane!

Sunt un adult care se emoționează ușor la lucruri care, pe altul nu-l impresionează, și-atunci pot fi caraghioasă în ochii lui, sau, cine știe,  anormală.

Îmi dau lacrimile când vreun năpăstuit al sorții n-are scăpare!

Mă emoționează natura, cele mai mici floricele de pe coclauri…!

Și aerul pe care îl respir reverberează emoțional în inima mea și mă bucur…că există!

Plâng de fiecare dată când ascult „Imnul Eroilor”!

Când am vizitat pentru prima oară Mausoleul Eroilor Neamului de la Mărășești, eram la liceu… am plâns! Sub acea cupolă înaltă și aproape întunecoasă, am fost copleșită de emoții. Lacrimile mi-au tăiat răsuflarea iar ochii cercetau lacomi și uimiți priveliștea apăsătoare, unde aerul umed, rece și parcă trist era ca o haină veche, zdrențuită ce se întindea peste osemintele și numele celor care au murit, pentru ca eu să trăiesc liberă pe un pământ al meu, al nostru din tată-n fiu, să am mereu un „acasă, ca un om bogat în suflet și-n simțiri.

Emoțiile sunt grele, mă gâtuiesc de multe ori, mă obligă, mă consumă, dar îmi dovedesc că sunt vie, puternică și conștientă de cine sunt cu adevărat.

Altfel, cel care nu tresare, nu rămâne uimit în fața unor lucruri, uneori mărunte dar extraordinare, nu plânge, este în realitate..un gol, un neputincios, un netrăitor, un ciuntit sufletește, un neadecvat, un primitiv în simțire, o netratabilă inimă ciumpăvită, care nu va cunoaște și nu va fi niciodată învăluită în misterioasa „broderie dantelată de simțiri”!

Mai, 2026, București

Profesor Maria Cernătescu, UZPR