Îmi amintesc și retrăiesc mereu „glasul„ clopotelor și ritmul toacei din copilărie. Am crescut lângă biserică (la un pas de casa părintească – Vorniceni) și acum, Divinitatea mi-a oferit cel mai minunat dar de a fi cu traiul și activitățile zilnice, la doi pași de Biserica Uspenia (Catedrala Albă), ctitorită de Elena Doamnă Rareș și unde a fost botezat Mihai Eminescu.

În spiritualitatea ortodoxă, toaca constituie un simbol complex, articulat în jurul ideii de chemare, trezire și comuniune. Ea marchează trecerea de la timpul cotidian la cel liturgic și devine o expresie sonoră a legăturii dintre om și divinitate. Literatura română a valorificat acest simbol, integrându-l într-un imaginar poetic și epic al comunității tradiționale.[1]

„Toaca-n toiul nopții”, foileton al romanului „Patrula” de Vasile Lefter, aduce o formă nouă acestui simbol, într-o cheie modernă, tensionată și tulburată. În acest context, autorul ne sugerează să reflectăm și propune o analiză comparativă între sensurile tradiționale ale toacei și reinterpretarea sa într-o lume dominată de alienare și tehnologie, cu trimiteri la referințe din Eminescu, Sadoveanu și Blaga.

La Mihai Eminescu, sunetul toacei apare ca reper al vieții rurale și al ordinii cosmice: „Și osteniți oameni cu coasa-n spinare/ Vin de la câmp; toaca răsună mai tare…”[2]  versuri care ne arată că toaca organizează existența, integrând omul într-un ritm universal, în care timpul sacru și cel profan coexistă armonios.
La Mihail Sadoveanu, toaca a căpătat dimensiuni mistice:  „…cântă toaca la Vovidenie în trei soroace; pentru monahi, pentru munți, pentru singurătăți, pentru păduri și fiare…”[3] lucru ce amplifică simbolul toacei, care nu mai aparține exclusiv comunității umane, ci devine o rezonanță universală, o armonie între om, natură și divinitate.
Lucian Blaga introduce o dimensiune mitică a toacei, inspirată din legenda lui Noe.[4] În dramatizarea Arca lui Noe, instrumentul devine un mijloc de avertizare cosmică, chemând la schimbare și la salvare.

La Vasile Lefter, „Toaca-n toiul nopții” devine un simbol degradat într-un univers tulbur, neclar. Aici se creează o atmosferă caracterizată prin: întuneric absolut („o beznă grea”), incoerență socială și tehnologică și substituirea relațiilor umane prin procedee și instrumente artificiale. Toaca apare în acest context ca un sunet abia perceptibil, lipsit de autoritate simbolică. Dacă în tradiție ea cheamă și organizează, aici, nu mai adună comunitatea, nu mai ordonează lucrurile realității, nu mai transmite sens acțiunii umane. Prezența unor elemente precum „dronele”, „soldații pitici” sau „câinii bionici” accentuează ruptura dintre lumea tradițională și cea contemporană. Toaca devine un vestigiu, o relicvă a unei ordini dispărute.
Dintr-o perspectivă hermeneutică, toaca în literatura română clasică reprezintă: armonie (Eminescu), comuniune universală (Sadoveanu), avertisment salvator (Blaga) etc. În ,,Toaca în toiul nopții”, ni se sugerează o fragmentare, o alienare și o pierdere a sensului comunitar, dar simbolul toacei nu dispare, ci se transformă într-un indice al crizei spirituale. Sunetul slab al toacei ne duce la o percepție nedorită: la existența unei conștiințe religioase latente, incapabile însă să dea formă realității.

Așadar, Toaca, simbol creștin și literar, traversează un proces de resemnificare profundă. Dacă în tradiția și literatura clasică ea este expresia unei ordini sacre și a unei comuniuni integrate, în romanul Patrula , ”Toaca-n toiul nopții” devine semnul unei lumi dezorientate, dominată de tehnologie și lipsită de repere. Din această perspectivă, Vasile Lefter nu respinge simbolurile tradiționale, ci le instrumentalizează critic, evidențiind ruptura dintre trecut și prezent.
Toaca rămâne, astfel, o metaforă a memoriei spirituale, pentru a exprima crizele actuale ale existenței umane și pentru a rămâne, astfel, un semn al speranței într-un mediu social dominat de incertitudine.

Note/surse:
[1] crestinortodox.ro;
[2] Eminescu, Mihai, Opere, vol. I, București, Editura Academiei, ediție critică;
[3] Sadoveanu, Mihail, Demonul tinereții, București, Editura Minerva;
[4] Blaga, Lucian, Arca lui Noe, în Teatru, București, Editura pentru Literatură.