Pe câmpuri calde, sub boltă lină,
Când soarele-și oprește rostul,
Se-aude-n taină o lumină
Și-n iarba verde crește gestul.
E noaptea-n care vechi hotare
Se pierd în zări de vis și teamă,
Când timpul, obosit, dispare
Și-și uită clipa din blestămă.
Sânzienele — șoptit cuvânt,
Din vremi apuse ne răspunde,
Purtând în el un sfânt pământ
Și dor de zeița ce s-ascunde.
Din Sancta Diana, lin ecou,
Rămas în graiul care ține
Sub veacuri stinse: dac-erou
Și-o lume ce nu mai revine.
În noaptea blândă și aprinsă
Fecioare merg cu pași prin rouă,
Iar floarea-n aur strânsă, plânsă
Își țese-n păr lumină nouă.
Din sânziene se împletesc
Cununi de vis și de credință
Și-n sus, sub streașnă, dor plutesc
Să cadă-n soartă ori dorință.
De stau — e bine, viața crește,
De cad — un gând se frânge-n vânt,
Și nimeni nu mai tâlcuiește
Ce plânge-n timp, ce tace-n cânt.
Pe dealuri ard tăcute stele
Sunt focuri vii din mâini de om,
Ce sar prin flăcări, umbrele,
Să-și alunge-al nopții somn.
Iar din văzduh, ușor, coboară
Ființe albe, fără nume,
Sânzienele dansează-n vară
Pe firul nevăzut din lume.
Unde ating, se leagă rodul,
Unde lipsesc, se stinge harul,
Căci ele țin în taină podul
Ce leagă cerul și pământul.
Și roua cade — apunând
Cu pași de înger-n tivire,
Iar omul, simplu, adunând,
Își caută-n ea o izbăvire.
Sub pernă, floarea arată-n vis
Un chip ce vine dintre stele,
Și-n taina nopții necuprins
Se scriu destinele rebele.
O, Sânziene — dulce dor,
Într-un cuvânt atâtea vieți!
Tu ții sub dor, un vechi odor,
Lumi ce nu mor, sfioși poeți.
Și poate-atât ne-a mai rămas —
Un cântec stins, o amintire,
Un grai ce poartă peste glas
O veche, sfântă, mănăstire.
Drept de autor © 2009-2026 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania