La Sânziene,
sunt cuvinte care nu se rostesc, ci se deschid.
Le rostești și, dintr-odată, ceva vechi tresare în ele,
o lumină, un miros de câmp, o umbră de zeiță.

Sânzienele
Un cuvânt care pare simplu și, totuși, complex.
Un cuvânt în care timpul s-a adunat și nu s-a risipit.

Se spune că vine din Sancta Diana,
o zeiță a pădurilor, a vânătorii, a liniștii verzi din codrii milenari.
Zeița a dispărut, dar nu de tot.
A rămas în sunet, în limbă vorbită, pentru comunicare,
ca o amintire care nu mai știe exact cine a fost,
dar știe că a fost.

Și astfel, după aproape două mii de ani,
rostim încă numele ei — fără să o mai chemăm direct.
O chemăm altfel: Sânziene.

Un cuvânt pentru trei sensuri,
ca trei porți deschise spre aceeași lume.

Sânzienele sunt sărbătoare
Zi de mijloc de vară,
când soarele se oprește o clipă în plinătatea lui
și lumea pare coaptă, rotundă, aproape desăvârșită.
Atunci oamenii ies pe dealuri și aprind focuri,
nu din nevoie, ci dintr-o tainică înțelegere
că lumina trebuie dublată de lumină.
Sar peste flăcări,
ca și cum ar trece praguri invizibile,
spre noroc, spre sănătate, spre o viață mai adunată.

Sânzienele sunt floare
Mică, galbenă, solară,
ca o scânteie prinsă în iarbă.
Fetele o culeg cu grijă, cu gesturi aproape ritualice,
și împletesc din ea coroane.
Le poartă pe cap,
ca pe niște promisiuni.
Le aruncă pe acoperișuri,
iar acolo, în echilibrul fragil dintre cădere și rămânere,
se citește viitorul.
Dacă rămâne, e bine.
Dacă nu, tăcerea spune restul.

Sânzienele sunt și ființe
Nu în trup, nu de nume,
ci de aer, de lumină și de freamăt alese.
Ele dansează în noaptea aceasta, se spune,
în cercuri nevăzute pe câmpuri.
Unde dansează ele, iarba crește altfel.
Unde sunt uitate, se supără.
Pentru că natura, ca și mitul,
nu iartă indiferența.
În această noapte se culeg plantele de leac,
și nu sunt ca în alte zile.
Au mai multă putere, mai multă viață,
par să știe ceva ce noi am uitat.
Roua dimineții nu mai e doar apă —
e atingere, e binecuvântare.
Femeile o adună în tăcere,
ca pe o lumină lichidă.
Iar fetele dorm cu flori sub pernă,
nu pentru vis,
ci pentru întâlnire.
Pentru acel chip care vine doar o dată
și apoi dispare în zi.

Toate acestea — într-un singur cuvânt.
Sânzienele.
Uneori, într-un singur cuvânt,
se ascund urmele unor lumi dispărute de mult timp.
Nu le mai vedem, dar le moștenim.
Nu le mai înțelegem pe deplin, dar le purtăm.

Cum spunea Mircea Eliade,
sacrul nu dispare, doar se ascunde
în gesturi, în ritualuri, în repetiție.
Și iată-l aici:
într-o coroniță de flori,
într-un foc pe deal,
într-un dans pe care nimeni nu-l mai vede, dar toți îl știu.
Sânzienele nu sunt doar o sărbătoare.
Sunt o amintire care nu vrea să moară.
Și poate că, atâta timp cât mai există cineva
care să rostească acest cuvânt,
lumea aceea veche —
cu zeițe, cu zâne și cu sensuri întregi —
nu a dispărut cu totul.