În prag de drum, unde lumina piere,
Se-așterne codrul rece-n grea răcoare,
Sineștiul urcă-n bolți adânci de fiere,
Cu trunchiuri grele, scurse de izvoare. 

Sunt fagi bătrâni, păstrând adânci tipare,
Și stejari drepți, cu scoarța ca o stâncă,
Ce-și spun trecutul în frunzișuri rare,
Din vremi apuse, coborâte-n luncă. 

Frunzișul sună-n foșnet de aramă,
Când vântul rece trece prin poiene,
Iar codrul pare-o tainică icoană
Ce te primește blând în vechi domenii. 

Acolo timpul stă și nu aleargă,
Sub pașii tăi e mușchiul o ninsoare,
Iar viața-n tihnă liniștit se leagă,
Departe de tumult și de vâltoare. 

Pădurea poartă-n taină vechi izvoare,
Cu ape vii ce străbat adânci poteci,
Și-n foșnetul ce urcă spre altare
Se nasc liniști ce nu se vor stinge-n veci