Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 18 → 2026
OBOLUL
Că te-am pierdut în dorul meu purtat cu rugăciune
Și m-am zbătut în raza de speranță-n umilință,
Mi-am dat obolul greu în patimile vieții surde
Și m-am uitat pe mine-n povârnișul sorții crude.
Aveam prea mult, dar ziduri tari se așterneau în cale,
Puteam să le dobor în gând, dar m-am zidit în ele,
Mă fugăreau prin nopți fantome albe, simțitoare,
Ce îmi cerșeau răgazurile prinse în zăvoare.
Și tot alerg în viața care curge în cascade,
Să scriu povești cu focul din vezuvii ancestrale,
Tumulturi limpezite-n plete dese și codane
Ce mă închid în valurile cotropind oceane.
Alerg cu ochii-nchiși ca o fantomă pătimașă
În necuprinsul dor ce strânge macii de pe miriști,
Și vreau să sting în ochiul negru de furtună-n noapte
Un zbucium furibund prin nordul înghețat de moarte.
Și de-oi putea să strâng toți macii care plâng în noapte,
Aș da obolul greu și surd cu lacrimile toate.