Limba mea, dulce ca pâinea de-acasă,
Cu tine crescut-am pe-aceste poteci,
Tu ești lumină în suflet lăsată,
Și cântecul nostru din veacuri de veci. 

În tine foșnesc frunzișuri în zare,
Și marea își leagănă valul profund,
Susur de izvor devine cântare,
Iar tainice doruri în sfeșnic ascund. 

Tu ești o duminică-n inima mea,
Ești pâine și cântec, și dor pururi viu,
Când setea mă cheamă, tu-mi dai apa ta,
Și stingi rătăcirea în suflet pustiu. 

Prin tine Luceafărul crește o stea,
Și codrul își cântă mereu al său dor,
În tine se naște lumina din ea,
Și curge prin veacuri același izvor. 

Brâncuși din tăceri te-a vrut înălțare,
Și piatra, prin tine, spre cer a vorbit,
Sădești în potir lumină și zare,
Și-un cântec al inimii, neostoit. 

Limba mea, ține-ne pururi aproape,
Când totul se pierde și timpul e greu,
Oștiri de dușmani nu pot s-o îngroape,
Și vei înflori cât va fi Dumnezeu.