Holmul mai păzește bătrânul sat,
Sub vălul seriilor argintii,
Iar timpul, fluviu fermecat,
Se pierde-n negre veșnicii.

Din clipe stinse îmi adun
Mlădieri de dor și de lumină,
Ca un sihastru de pe drum
Ce prinde luna și suspină.

Sub salcâmi, umbrele coboară
Ca niște vise fără glas
Și vântul serii iar presară
Parfumul anilor, rămas.

Te văd venind din depărtare
Pe-o rază caldă de amurg,
Ca o poveste călătoare
Pe care astrele o curg.

Ai tăi ochi, lacuri de senin,
Mi-au fost și lege, și hotar,
Iar sufletul mi-e un destin
Legat de-al lor albastru jar.

La cumpăna fântânii vechi
Priveam tăcuți oglinda ei,
Și parcă se-nchinau perechi
De stele albe printre tei.

Pe cerul nopții fără mal,
Stelele, flori de cristal,
Își scuturau argint regal
Peste pământul ancestral.

Treceau cocorii către zare
Ca rânduri smulse din trecut,
Purtând pe-aripi o întrebare…
Noi, doi, a răspunde n-am știut.

Dar înțeles-am că orice clipă
E numai umbră și ecou,
Că vremea lumii se-nfiripă
Din vechi sfârșit și nou început.

Dar peste anii ce-or să vină,
Peste tăceri și peste dor,
Va arde blânda ta lumină
Ca un luceafăr călător.