În marea clipei ce se stinge,
Plutește orașul adormit,
Iar timpul, luntre fără vâsle,
Se pierde-n zări de necuprins.

Sub cerul vechi de amintire,
Culeg tăceri din ce-a rămas,
Din trilul vremii care curge
Prin iarba serii, pas cu pas.

O zi de mâine ne vorbește,
Din caier sfânt de vechi destine,
Țesută-n tainic de lumină
Cu mâini de îngeri și regine.

Abia se văd căzând apusuri
Prin crinii albi de amintiri
Și umbrele Elisabetei, ani
Se sting în dulci nemărginiri.

Ai tăi ochi, lacuri de văpaie,
Mi-au fost poruncă și hotar,
Lan de flori cu grea mireasmă,
Sub veșnicul cerului stelar.

În fiecare seară, parcă, încet,
Din depărtări mă mai privești,
Și luna-mi pune peste suflet
Argintul vechilor povești.

Plângeau salcâmii peste drumuri,
Sub vântul serilor târzii,
Iar șiruri lungi de cocori negri
Treceau prin umbra de livezi.

La vechea cumpănă din vale
Lucea fântâna ca un semn,
Și-n apa ei vedeam o stea
Magică, coborâtă din etern.

Atunci, mi-ai prins ușor ființa
În mreaja unui vis curat,
Din clipa sfântă a întâlnirii
Nimic n-a fost întâmplător.

Iar timpul, mare fără țărmuri,
Ne duce unde-i scris să fim,
Dar peste ani și peste umbre
Rămâne-același dor sublim.
*
Sub bolta nopții, cu dor vital,
Te caut iar prin visul greu,
Iar stelele, flori de cristal,
Așeza-va lumină pe-un eseu.