Mânca cu privirea ogorul
Și ara, ara tot mai adânc;
Își încovoia trunchiul sălbatic,
Cu mâna încleștată pe plug,
Până simțea arsura de jăratec.

An de an,
Îmbrăca dealul sărac
În holde rodnice;
Creștea grâul, tutunul, porumbul
Prin pârloagele largi cât zările.
Privea ogorul cu o foame
Lacomă, ca și cum
Ar fi vrut să-l înghită,
Și brăzda, brăzda tot mai adânc
În glia strămoșească.

Devenise singurul stăpân
Peste petecul de pământ arat,
Frământat,
Neîncetat.

Nimeni nu se-apropia
Cu gând rău de țarina sa;
Știau toți că-i vei prinde la jug,
Să-i faci boi,
Să ari moșia cu ei
Sub bici cu plânset
De scântei,
Tăicuță, plugarule!