Pe cerul larg se-ntoarce iar destinul,
Prin lanuri vechi se-aprinde dorul sfânt,
Ciocârlia poartă-n tril suspinul,
Lăsat de vremi pe acest pământ.

Din zări albastre vine primăvara,
Cu aripi pline de lumină grea,
Și pleacă iar, când e gata vara,
Și lasă-n urmă tristețea mea.

Sub trilul ei, răsar tăceri uitate,
În spice doarme aurul târziu,
Iar anii curg pe drumuri neîntoarse,
Ca un izvor ascuns în câmp pustiu.

În tril se-aud părinții și bunicii,
Chemând din pragul serilor de fum,
Ei sunt luceferii cu rost de dărnicii,
Ce-mi luminează nevăzutul drum.

Ciocârlia urcă-n templul dimineții,
Purtând în piept al vremurilor rost,
Ea este glasul tainic al vieții,
Și-al celor care sunt și au fost.

Sub aripa ei bate veșnicia,
Ca grâul copt sub vântul roditor,
Destinul își ascunde măiestria,
În fiecare lacrimă de dor.

Pe iarba-n rouă timpul scrie-n rună,
Cu pene de rouă și argint,
Iar clipele se-adună-ntr-o strună,
Ce-și cântă jalea fără de cuvânt.

O fotografie veche mă privește,
Din rama unei veri ce-a asfințit,
Prin ochii ei trecutul mai trăiește,
Ca jarul blând ce încă n-a murit.

Ciocârlia cade-ades și iar se-nalță,
Așa cum omul cade și renaște,
Din fiecare rană se înalță,
O stea-n amurg ce sinele o naște.

Ciocârlia cântă peste zare,
Deasupra râului de timp etern,
Ce duce anii-n marea lui cea mare,
Sub cerul sorții, tainic și solemn.

Timpul e un râu nemuritor,
Ce duce-n valuri tot ce-am fost cândva,
Pe unda lui plutesc vise și dor,
Iar viața-i barca ce va ancora.

*

Când va tăcea și versul meu anume
Prin sat și gânduri, poate răzlețit,
Va cânta ciocârlia peste lume,
Că timpul moare numai-n infinit.

Iar peste holde, când s-or stinge toate,
Și glasul meu va fi un val pierdut,
Va scrie ciocârlia-n cer „dreptate”,
Că omul trece, dar cântarea-i nu.