În marea piață, toamna își revarsă blând tezaurul bogat,
Pe fiecare masă arde rodul vremii, nobil înveșmântat,
Ca niște candele de aur se aprind ciorchinii-n zare,
Chemând spre vechi năzuințe și gusturi fermecătoare,
Sub zumzetul mulțimii curge timpul ca un râu domol,
Purtând pe valuri vise și parfumuri  aduse într-un bol.

Strugurii galbeni poartă în boabe lumina soarelui deplin,
Iar cei stacojii strâng în ei amurgul verii ca un destin,
În faldurile rozului tresare vraja dulce-a tinereții,
Ca un suspin de fecioară ascuns la poarta dimineții,
Privesc și parcă văd cum cerul coborât se face fruct,
Iar norul se umple cu un cântec tainic, mister viaduct.

Pe rafturi calde, timpul și-a lăsat odihna cea senină,
Iar fructele răspândesc mireasma din vechea grădină,
Sub coaja lor migălită de anotimpuri și de vânt,
Se strânge seva și izul ancestral al bunului pământ,
Din miezu-i răsar doruri veșnice al străbunilor plecați,
Ce-și lasă amprenta vie pe urma pașilor uitați.

La marginea belșugului, lângă farmacie, lumină cerea,
Un vechi prieten, îl văd că purta pe chip o iarnă grea,
Ne-am salutat ca altădată prin amintiri din anii buni,
Ca niște elevi ce caută sub colbul vremii vechi minuni,
Dar umbra îi trăda povara și neliniștea din gând,
Ca o frunză desprinsă-n toamnă de al vieții aspru vânt.

L-am întrebat ce rană poartă și ce nor îi stă pe cer,
Dar tăcerea lui adâncă se-nălța precum un greu mister,
Mi-a întins doar o rețetă strânsă-n palma tremurătoare,
Ca pe-un bilet trimis de soartă dintr-o lume trecătoare,
Și-am citit printre cuvinte adevărul rece și amar,
Că omul este umbră și că timpul n-are hotar.

Mâna lui cândva puternică părea acum o mladă frântă,
Iar speranța din privire ca o pasăre căzută și-nfrântă,
Țidula albă devenise simbol trist al înserării,
Ca o frunză purtată-n derivă pe întinderile mării,
Și-am simțit cum bate clipa cu aripa ei de abur fin,
Peste orice vis și peste orice veșnic legământ divin.

Atunci, l-am îndemnat spre locul unde rodul strălucea,
Iar vânzătoarea veselă sub bolta zilei-i surâdea,
I-am schimbat rețeta tristă cu ciorchini de aur și rubin,
Ca și cum aș fi schimbat cenușa cu lumina din senin,
Fiindcă-n darul viu al vieții se ascunde un altar,
Unde seva naturii vindecă cu grija divinului har.
*
Strugurii era-acolo asemenea unui soare coborât,
Purtând în fiecare boabă un miracol tăinuit,
Ei sunt fructele coapte sub binecuvântatul văzduh,
Un simbol al renașterii ce înalță omul spre duh,
Din parfumul lor curge al liniștii început,
Ca din izvorul luminii înainte de cel văzut.

Piața mare semăna cu însăși viața omenirii trecătoare,
Cu răsărituri pline de nădejdi și-apusuri visătoare,
Din zori și până-n noapte se rotesc destine la un loc,
Ca spicele în câmpuri mângâiate de cerescul foc,
Iar printre glasuri vechi și noi, prin râs și prin oftat,
Se împletește povestea fiecărui suflet încercat.

Și astfel,  sperăm că-n marea tarabă de sub cer,
Nu boala, ci speranța este cel mai prețios mister,
Iar strugurii scânteietori poartă vrăji cu blândă toartă,
Deschizând spre bucurie câte-o nevăzută poartă,
Unde prietenii se regăsesc și darul tinereții vii,
Cântă ducerile sorții printre rodiri și ciorchini aurii.

 Iar când povara vremii va apăsa pe-al vieții drum,
Să cauți iarăși roada ce schimbă norii în parfum,
Că-n fiecare boabă de strugure tresare-un viitor,
Cu rădăcini adânci în lutul viu al neamului creator,
Căci omul cât speranța și-o poartă vie către stele,
Nici toamna nu-l învinge, ci-i umple sufletul cu ele.