— Ce este cultura? m-ai întrebat, frate,
— Spune-mi întâi la care te referi:
La firul de aur din vechea cetate,
Ori la grâul ce crește-n lanul din câmpii?
E zbor de gând prin veacuri adunate,
Ori rodul muncii dus spre zori târzii?

De spui de cărți și temple luminate,
De tot ce mintea poate plăsmui,
Sunt flori de foc în vremuri depărtate,
Ce cresc pe ramuri vii de mărturii;
Sunt ape limpezi, veșnic adunate,
Din care oamenii învață a trăi.

De spui de omul plin de demnitate.
Ce poartă stele-n gând și-n ochii vii,
Cultura-i pom cu roade cumpătate,
Hrănit din vis și vechi filosofii;
E cer deschis spre zări îndepărtate,
Pe unde urcă metafora, din fotografii.

De cauți urme vechi, îngenuncheate,
Sub lutul care știe a tăinui,
Sunt pași rămași-n timpuri îngropate,
Chemând trecutul pentru a dăinui;
Sunt glasuri stinse, încă neuitate,
Ce spun, am fost și cine-o mai fi.

Dar poate vezi câmpiile însorite,
Și holdele legănate argintii,
Acolo sunt culturile îngrijite,
De brațe harnice din gospodării;
Sunt mări de spice blânde, aurite
Sub vraja caldei veri, sunt trofii.

Ori vezi în sticla rece, lustruită,
Microbi crescuți în pașii lor târzii,
O lume mică, tainic alcătuită,
Din legi pe care ei sau tu nu-le știi;
Cultură-i și colonia ivită,
Din germeni care-n laborator ‘s vii.

Deci, când mă-ntrebi ce este cultura, frate,
Nu pot răspunde fără-a desluși;
Ea poartă multe chipuri adunate,
În cărți, ogoare, oameni sau opuși;
Dar peste toate, e-o flacără ce bate,
Spre mai-mult bine și vis de-a-nflori.