Sub cer de scrum, pe pământ, e grea uitarea,
Pe câmpuri de plumb, e chiciură și fum,
Iar prin văi își plimbă vântul tulburarea
Prin codri stinși de veacuri și parfum;
Se frânge-n zări lumina călătoare
Și plânge ceața surdă-n vale, acum.

Nori bătrâni își scutură anii-n ceață,
Pe turle vechi adoarme-un trist ecou,
Iar lumea-și poartă vina peste față,
Ca un amurg ce înflorește-n platou;
Sub bruma grea a timpului răsfață
Doar umbra morții e-n chipul pe tricou.

Se-ntorc prin ceruri roțile eterne,
Purtând tăceri prin haosul deplin,
Sub stele, în tremur, covor se așterne
Pe ape reci cu licăr clandestin;
Materii vechi din alte lumi, moderne,
Se nasc și pier în cercul lor festin.

Pe uliți reci cad neștiutele credințe,
Ca frunze arse-n bezne de destin,
Rămân în praf altare nevăzute,
Sub cerul sur și clopotu-i străin;
Și rând la rând, se sting curatele ființe,
Lăsând doruri în templul lor senin.

Dar nimeni nu aude cum tresare
Adâncul trist al vremii de metal,
Cum cad tăcut podoabele regale
În somnul greu al lutului banal;
Și chiciura își țese lungi marame,
Veșmântul ei de doliu autumnal.

Asemeni unei lumi fără memorie,
Plutește veacul peste câmpul mut,
Iar adevărul, scos din vechea glorie,
Se pierde-n cețuri fără început;
Sub vremuri reci și fără istorie,
Speranța-și poartă chipul nevăzut.

Și totuși, cerul își rotește poarta
Peste abisuri, peste neamul frânt,
Căci tot ce moare, poartă-n sine soarta,
De-a se întoarce, veșnic, la locul sfânt;
Atunci, cădea-vor stelele de lut și harta
Lumii, totul pieri-va-n ducere de vânt.