În cercul stelelor, plânge neamul meu
Și-n câmpul luncii bate-un vânt amar,
Bat clopotele a teamă, vine ceasul rău,
Sub sori apuși și sub stăpân grăjdar,
Se frâng oglinzi în apele din hău
Și norii-ngroapă veacu’ fără calendar.

Sub cerul greu se frânge-n glas un cânt,
Și-n vatra sacră se sting lumini stinghere,
Cetatea-și poartă vina pe pământ,
Ca frunza dusă-n beznă spre unghere,
Căci se-ntorc aceleași umbre-n vânt,
Strivind sub osii speranțe, visuri efemere.

Pe-nalte tronuri urcă iar stăpâni,
Din pulberi reci și amurguri grele,
Ei schimbă doar coroane și lumini,
Dar au pe deget aceleași vechi inele,
Iar gloata-i suie iar spre înălțimi,
Pentru un drept la cuvânt în zăbrele.

Pe căi de astre curge timpul mut,
Prin cercuri largi de nașteri și pieire,
Din ce-a căzut renaște-un început,
Din ce-a-nflorit se naște risipire,
Iar omul prins în jocul orb și greu,
Își pierde rostul dat de Dumnezeu.

Din vina tuturor răsar furtuni,
Și cresc păduri fără arbori și izvoare,
Protejând gândaci, se nasc deșertăciuni,
Ce lasă-n urmă pustiul cu răzoare,
Nici unul nu se crede vinovat,
Deși întregul cer e-ntunecat.

Sub luna stinsă peste câmp pustiu,
Cetatea-și oblojește răna în tăcere,
Se-aude zvon din jalea  de scatiu,
Vine o iarnă rece cu ghețuri severe,
Iar norii vor lasă umbre peste drum,
Ca niște sori-n chin din propria cădere.

Se rotesc planete peste vechi hotare
Și lumi apun în clipe rânduite,
La fel puterea trece prin balcoane,
Prin voci de ființe veșnic învrăjbite,
Sub aur, noul respiră-n lut bătrân,
Iar ziua bună va fi-n cetăți unite.

Când carul nopții va crăpa-n tăceri,
Și-or amuți deodată mii de stele,
Va sta Adevărul asprelor căderi,
Ca foc ascuns sub negurile grele,
Iar neamul, judecat de propriul rost,
Va ști că însuși vinovatul, el a fost.