Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

“A fost tăiat un brad bătrân…”

Primit pentru publicare: 24 nov.2014.
Autor: Constantin ADAM

Postat: 25 nov.2014

                        “A fost tăiat un brad bătrân…”

                                                                          “La moartea lui Nicolae Iorga plângeau şi
                                                                                        copacii şi munţii şi cum n-aveau să plângă
                                                                                     nişte oameni ca noi?” (G. Lesnea)

                 … Era în Centrul Vechi. Admira nostalgic frumoasele balcoane de fier forjat. Îl urmăream de pe trotuarul opus. Avea o pălărie de fetru bleumarin închis, cu boruri largi… parcă venit dintr-o altă lume. Mi-am dat seama că ştie aceste locuri şi totuşi nu-mi aminteam să-l mai fi văzut prin oraşul nostru… M-am apropiat de el şi am încercat să întremez o conversaţie, oferindu-mă să-i fiu ghid în modernul nostru oraş. M-a acceptat şi ziua aceea a devenit o zi de neuitat, o zi minunată… L-am căutat şi a doua zi şi în zilele următoare, dar n-a mai apărut… De-atunci paşii m-au purtat de nenumărate ori pe sub acele splendide balcoane… dar n-a mai fost să fie… Abia zilele trecute l-am întâlnit din nou. Cam în acelaşi loc… Pălărie de fetru, pardisiu gri, mers poticnit… Cerceta cu atenţie şi minuţiuozitate ce a mai rămas din minunile Botoşaniului de altădată, din oraşul adolescenţei lui… M-am îndreptat spre el sigur, zâmbitor.

– Bună ziua! Bine aţi revenit la noi!

– Bună ziua!

Mă privi curios. Mi-am dat seama că făcea efortul de a mă recunoaşte.

– Domnule Mihăescu, sunt “ghidul” dumneavoastră din toamna când “Laurianul” împlinea 140 de ani…

– Am colindat împreună oraşul pe la obiectivele cultural-istorice mai importante.

– Da… îmi amintesc… – şi mă bătu prieteneşte pe umăr, bucuros. Sunt ceva ani buni de-atunci… Prietene, eu vin în fiecare an în Moldova şi niciodată nu ocolesc Botoşaniul tinereţii mele. Soarta a făcut să mă stabilesc departe în alt colţ de ţară… dar sufletul meu a rămas aici…

– Melancolic, ca toţi moldovenii…

– Ce să fac? – nu pot fi altfel.

– Mi-aţi spus atunci lucruri interesante despre oraş şi oamenii lui de dinainte de război, despre întâmplări uitate şi despre clădiri dispărute… Mi-aţi relatat ceva şi despre savantul Nicolae Iorga, despre felul în care a fost primită de către profesorii şi elevii de la Liceul “Laurian” – unde eraţi elev – vestea morţii istoricului… Au trecut de atunci aproape  şaptezeci şi cinci de ani! “O viaţă de om…” cum ar fi zis istoricul. Nu vreţi să-mi mai povestiţi o dată?

Respiră adânc şi lung…

– Îmi vine greu să vorbesc despre acel tragic eveniment…

– Vă rog. Pentru noi, generaţia postbelică, e foarte important.

– Bine. Fie… Nicolae Iorga… Domnul profesor Nicolae Iorga – şi accentuă cuvântul profesor -… E imposibil să nu se fi uitat câte ceva… a trecut atâta amar de vreme şi nu cred că mai este cineva care să-şi mai aducă aminte totul… Nu vom mai avea unul ca el… Doctor Honoris Causa a nu ştiu câte universităţi din lume, marele savant Nicolae Iorga era bine cunoscut de către toată populaţia oraşului natal. Periodic, de obicei spre toamnă, petrecea în oraşul său natal câteva zile, timp în care ţinea conferinţe în sala frumosului Teatru “Eminescu”, ori în aula Liceului “Laurian”. Aici l-am auzit la un Congres al Ligii Culturale, cred în 1938! Talentul lui oratoric era apreciat şi sălile erau arhipline. Totdeauna se găsea înconjurat  de intelectualii de frunte ai oraşului, în rândurile cărora avea mulţi prieteni…

…Relatarea mea începe dintr-o dimineaţă posomorâtă şi rece de sfârşit de noiembrie 1940, precum cea de azi. Eram în drum spre şcoală, împreună cu doi colegi cu care locuiam în gazdă pe Calea Naţională, la nr. 56. De pe la mijlocul străzii Cuza Vodă, prin semiîntunericul dimineţii, am zărit arborat pe frontispiciul Liceului “Laurian” drapelul îndoliat. Ştiam că şcoala noastră îşi făcuse o tradiţie din a arbora drapelul în bernă la moartea vreunuia dintre foştii ori actualii profesori sau elevi ai săi şi ne întrebam nedumeriţi ce s-a putut întâmpla? Nu auzisem ca vreun profesor sau elev să fie bolnav.. Când am ajuns la liceu, în curte erau adunaţi majoritatea elevilor, întrucât uşile de la intrare, pe care totdeauna la acea oră le găseam deschise, de data aceasta erau încuiate. Elevii de obicei gălăgioşi, neînţelegând situaţia, discutau cu voce scăzută. La ora 7 şi 50 de minute, ne-a deschis moş Gheorghe, cel mai în vârstă pedel al liceului, îmbrăcat în ţinuta sobră. Ne-a spus să mergem liniştiţi în sălile de clasă, unde la ora 8,00 vor veni diriginţii. Urcând până la ultimul etaj unde era sala de clasă, am observant oamenii de serviciu de la fiecare nivel, stând la locurile lor într-o atitudine de respectuoasă resemnare.. Această atmosferă ne prevestea ceva sinistru şi cele câteva minute în aşteptarea dirigintelui le-am petrecut în linişte, contrar obiceiului.

Aveam ca diriginte pe ilustrul profesor de limba română, Vichentie Jemna, om de aleasă cultură, cu o statură impunătoare şi o figură severă, care ne obliga la un respect fără rezerve. A intrat în clasă în ţinută de doliu, cu ochii înroşiţi ca după o noapte nedormită. Ne-am ridicat în picioare când uşa s-a deschis şi am rămas astfel în continuare, uimiţi că ajuns la catedră nu ne salută. După câteva momente de grea aşteptare ne-a spus doar atât: “Un minut de reculegere!” M-a străbătut un fior de groază, iar minutul, care nu se mai termina, l-am trăit într-o nemişcare ca de piatră, până ne-a făcut semn să ne aşezăm. Cu capul în piept ca şi cum ar fi vrut să-şi aducă aminte de ceva, cu frumoasa lui voce de bas care gâlgâia de durere, cu ochii plini de lacrimi, ne-a spus cam aceste cuvinte care mă îngrozesc şi astăzi:

“- Copii, în noaptea care a trecut, nişte nemernici au ucis în mod bestial, în chinuri groaznice, pe marele nostru concitadin, savantul Nicolae Iorga…”

M-a străbătut un nou fior. Dirigintele nostru n-a mai spus nimic, şi am văzut că face mare efort pentru a-şi stăpâni lacrimile. Au urmat câteva momente de maximă încordare, momente întrerupte de trei elevi obscuri, despre care auzisem că frecventează adunările legionare. S-au ridicat în picioare şi au executat salutul legionar strigând. “Trăiască Legiunea şi Căpitanul!” Au urmat câteva clipe de stupoare, după care s-a dezlănţuit mânia îndreptăţită a profesorului. Vichentie Jemna, acel om pe care nu l-am văzut vreodată să ridice tonul, şi-a pierdut stăpânirea de sine. Răfuiala dintre el şi aceşti bezmetici a fost înfiorătoare, profesorul vrând ca prin pedeapsa aplicată, să răzbune parcă groaznica crimă, nu s-a sfârşit decât la intervenţia inteligentă a şefului clasei, care a cerut dirigintelui să-i permită să dea raportul. Cei trei au fost pur şi simplu aruncaţi prin uşa deschisă pe culoar împreună cu zestrea lor, şi după câte ştiu nu s-au mai putut înscrie în nici o şcoală din ţară… Apoi profesorul Jemna a ieşit fără nici un cuvânt, ca şi cum ar fi dus cu el o grea povară…

Toată ziua am rămas în clasă, unde intrau numai din când în când pedagogii. Clasa noastră fiind la ultimul etaj al clădirii, nu am mai coborât în curte.  La sfârşitul orelor de curs, elevii din clasele de mai jos ne-au dat vestea că a fost poliţia legionară, un camion plin cu bărbaţi în cămăşi verzi şi înarmaţi, care au fost întâmpinaţi la intrarea principală de aproape întregul corp didactic în frunte cu directorul I.V.Luca, apreciat profesor de geografie şi ştiinţe ale naturii, autor al manualului după care învăţam şi noi. La dorinţa legionarilor de a intra în şcoală, directorul I.V.Luca le-a spus: “Aici e şcoală, templu al culturii, în care se educă copii, nu se intră cu arme!” Aceste cuvinte, rostite hotărât de unul dintre marii şi respectaţii dascăli ai învăţământului botoşănean, i-au înmuiat din înverşunare făcându-i să se întoarcă în unitate… Câteva zile profesorul Jemna a lipsit, apoi a venit nestingherit la ore.

Groaznica crimă a afectat puternic populaţia oraşului. Oameni din toate categoriile sociale, după săvârşirea ei, manifestau o ostilitate făţişă faţă de legionari, care, începuseră dealtfel să fie antipatici tuturor oamenilor serioşi şi cinstiţi, ce nu concepeau ca sub masca naţionalismului să-ţi elimini fizic adversarii politici. În şcoli practic mişcarea legionară era inexistentă, politica nefiind acceptată în rândurile elevilor. Dascălii vegheau la bunul renume al şcolii, la curăţenia spirituală a elevilor. În concepţia lor, elevul avea o singură datorie majoră: să înveţe!…

Bătrânul a respirat adânc, dând din cap afirmativ şi a tăcut. Am tăcut şi eu… Tăcerea noastră era doar exterioară, pentru că gândurile ne frământau… Domnul Mihăescu revedea cu ochii minţii acele clipe, eu, încercam să mi le imaginez…

– Ieri am fost la Biserica Sfânta Parascheva şi am aprins câteva lumânări pentru marele savant Nicolae Iorga şi strămoşii lui… Cândva în curtea lăcaşului de cult erau şi mormintele străbunilor lui… Acum nu mai este nimic…

– Au fost morminte în curtea Bisericii?! – am întrebat eu retoric, în speranţa că va continua destăinuirile.

– Da… Timpul şterge totul, iar oamenii uită… Câţi îşi mai amintesc acum de omul Iorga… de oratorul Iorga… de Titanul Nicolae Iorga… Şi ochii domnului Mihăescu s-au umplut de lacrimi…

Am tăcut din nou. Mi-am dat seama că nu mai putea continua, că ar fi fost zadarnice insistenţele mele…

-Vă mulţumesc pentru efortul de a reda în amănunte această tristă amintire

– Oribilă crimă… Mare păcat. Oameni ca profesorul Iorga nu se nasc des.  Poate… o singură dată…

– Aşa e.

– Să sperăm că întâmplări ca acestea nu se vor mai repeta şi că poporul nostru v-a şti să-şi preţuiască valorile…

– Sunt convins că vom şti. Trebuie.

– S-auzim de bine… Sănătate!…

– Sănătate! Vă supăraţi dacă voi da publicităţii aceste triste amintiri?

– Dacă crezi că interesează pe cineva, nu!

– Atunci le voi da. Sigur interesează. Vă mulţumesc!

 

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. D.M. Gaftoneanu spune:

    …,,La moartea lui Nicolae Iorga plângeau şi copacii şi munţii şi cum n-aveau să plângă nişte oameni ca noi?” (G. Lesnea)

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5