À la Don Ranudo de Colibrados

I.L. Caragiale

(Voinţa naţională, II, nr. 359, 4 octombrie 1885)

Ziarul vechilor conservatori face în numărul său de ieri o meditațiune foarte hazlie asupra rezultatelor primului scrutin în Franța. În esență, meditațiunea României este cam aceasta: întâi, în Franța guvernul a respectat libertatea alegerilor, în țara noastră guvernul liberal național nu le respectă: al doilea, în Franța, în Belgia, în Englitera partidele liberale au pierdut încrederea publică și prin urmare partidele conservatoare au căpătat-o; la noi asemenea, atâta numai că guvernul nerespectând libertatea alegerilor nu lasă să se îndeplinească și în țara noastră același fenomen, adică venirea conservatorilor la putere.

Să ni se îngăduie a face asupra acestor două puncte oarecare mici observațiuni.

Asupra punctului întâi puține am mai avea de zis după câte am spus în această privință alte dăți. Este un colosal moft politic tânguiala veșnică, că alegerile nu au fost libere; e cel mai gogonat neadevăr că s-a atins de către guvern libertatea votului. Alegerile s-au efectuat cu pace și în cea mai mare liniște și ordine.

Alegerile viitoare se vor face tot așa, cu vot secret; n-au decât să meargă atunci conservatorii și să se aleagă în majoritate; dacă așa de mult contează dânșii pe opinia publică, dacă în adevăr, cum zic, guvernul acesta a pierdut încrederea țării și dânșii au căpătat-o, atunci ce mai vorbă lungă degeaba ! Că alegerile viitoare guvernul acesta are să aibă minoritate, conservatorii au să aibă majoritate și visul s-a realizat. Până atunci nu-i chip să ne înțelegem cu d-nii conservatori la vorbă. Pentru că ce vor dumnealor ? Nici mai mult nici mai puțin decât ca să se ia la serios tânguirile d-lor, să cadă guvernul așa fără altă cauză decât numai aceea că conservatorii afirmă cum că el nu se mai bucură de încrederea țării.

Ceea ce putem să afirmăm de pe acum vechilor conservatori și consorțiului dumnealor este asta: dacă și la alegerile viitoare se vor abține, supărați ca văcarul pe sat, atunci vor dovedi că toate afirmațiile dumnealor în privința sentimentelor ultra favorabile de care se bucură în opinia publică, au fost niște mofturi ce n-ar mai trebui repețite pe o altă perioadă de patru ani, căci atunci d-lor ar semăna foarte cu tipul caraghios din farsă, care crede, că dacă o avea el noroc, apoi câștigă la loterie și fără bilet.

Atât mai avem de repetat asupra afirmării vechilor conservatori, (al căror trecut ca partid de guvernământ în materie electorală e atâta de faimos), cum că alegerile sub guvernul național-liberal n-ar fi fost libere.

În privința mângâierii ce și-o fac cum că vântul ar bate în toată Europa la conservatori, — și că ar fi chemați și dumnealor, chip și seamă tot conservatori, de fatalitatea împrejurărilor să vie la putere, — și în privința alăturării și potrivirii ce o fac între partidele conservatoare din Franța și Englitera cu partidul dumnealor, avem de observat că această mângâiere și această alăturare și potrivire sunt de-a dreptul ridicole, ridicole până la a inspira milă.

Auzi dumneata hal de comparație !

Prinții, lorzii, ducii, pairii, marchizii, conții, blazonați toți de pe vremile întâielor războaie contra necredincioșilor pentru cucerirea Sfântului Mormânt, ramuri a căror tulpină a fost înfiptă în pământ cu blagoslovenia lui Petre Ermitul, — ca corp politic, întemeiat pe tradiția străveche națională, au un corelativ în țara românească ! și unde e acel corelativ ? Unde să fie ? La Clubul Mandi !

Blazoane ? Sunt la club destule: rigi, dame și fanți. Trăsuri cu roate roșii, verzi și galbene, livrele cu galoane late à la Don Ranudo de Colibrados, sunt asemenea.

Partidele conservatoare în statele vechi reprezintă agregațiuni de interese sociale, economice și politice, adunate în jurul unui sâmbure puternic, aristocrația, vestigiu al vechii nobilimi feudale. Ele au o programă hotărâtă, clară și cunoscută, care se rezumă foarte ușor în câteva cuvinte: apărarea tradițiilor vechi contra curentelor moderne democratice, la nevoie chiar concilierea acelor tradiții cu aceste curente. Astfel, conservatorii Franței au între alte puncte în programa lor, apărarea tradiției de indisolubilitate a familiei, pe care curentul modern a dărâmat-o, apărarea bisericii catolice contra curentului provocat de științele pozitive moderne, în orice caz concilierea ei cu acest curent, bazată pe îngăduirea reciprocă și posibilă între sentimentul religios și convingerea științifică.

La noi însă ? Vestigii feudale ? Aristocrație ? Tradiții bătrâne ? Când ? De unde ? Cum ?

Nu cumva archontologia grecească ar fi tulpina unei aristocrații feudale românești ? Nu cumva avocații ieșiți de ieri de alaltăieri, copii de obscure familii din popor, chemate la viața publică, dintr-o complectă nulitate politică de drept, prin mișcarea de la 1848, au luat la serios că sunt nobili de viță pentru că, având noroc la daraveri, le-a dat mâna să-și vopsească frumos o trăsură și să-i lipească la spate un blazon de operetă ?

Lordul Salisbury și nu știu care boieraș din mamă româncă și tată grec, fost arendaș mânăstiresc pe vremuri, tot una sunt. Ducele d’Aumale ori mai știm noi care prinț, cusut numai în scuturi și floroane medievale, și domnul cutare de la noi, fecior de preot pravoslavnic, românaș cinstit, cu barba lui, cu anteriul lui, cu potcapul lui, cu căldărușa lui regulat la zi întâi, om din popor get-beget — tot o apă: conservator prințul ori ducele, conservator și băiatul lui taica părintele.

Apără lordul, prințul, tradițiile, combate pe liberali și-i biruie: e neapărată consecința să le vie apa la moară și conservatorilor de la noi; că și ei luptă contra spiritului modern, contra ideilor subversive ale științei prea înaintate, contra curentului democratic, spre apărarea tradițiilor străvechi.

Tradiții străvechi de clasă în societatea actuală română ! Apoi de ! Poate cineva vorbi serios cu Don Ranudo de Colibrados !