Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

A tăcea = tăcut!

Vasile BELE

 

A tăcea = tăcut!

Mai rar auzi, prin satul tradițional, vorbindu-se în pilde. Eu, personal, pot mărturisi că încă am mai apucat și această perioadă. Vremea când oricărei întrebări îi găseai răspuns cu o pildă sau cu o zicătoare. Ei bine, azi nu mai e așa! Azi, de cele mai multe ori, întrebărilor (indiferent de natura lor) li se răspunde, scurt, cu ,,da!”, sau ,,nu!”. Și-atât! Poți să mai aștepți în ,,compensare” și o altă explicație, că aceasta vine din ce în ce mai rar. Uneori, chiar deloc! Uneori, lipsește cu desăvârșire, iar dacă scurtul răspuns te mulțumește e spre norocul tău, dacă nu, pui o altă întrebare, și ,,jocul” poate continua mult și bine.
În vocabularul nostru avem foarte mulți ,,da!”, și tot pe-atât de mulți ,,nu!”. Asta-i lumea noastră, dar pe bunicul l-am auzit de multe ori spunând: ,,Astă lume nu-i a me / Ceielaltă nici așe!”. N-am înțeles atunci tâlcul, poate nici acum nu aș ști să-l descriu întocmai așa cum îl știa bunicul. Și-apoi tot adevărată e și vorba că ,,nemulțumitului i se ia darul”. Nu pune multe întrebări că s-ar putea să te pierzi, nu în răspunsuri, ci mai degrabă în liniștea lui.
Putem schimba lumea? Cum să nu, ați fi gata să răspundeți, dar vă este mult mai comod să ziceți doar ,,da!”! Iar ,,da-ul!” despre care vorbeam. Poate unii, nu din zel sau curaj mult, vor răspunde, la fel de scurt ,,nu!”. Și au mai răspuns la o întrebare.
Spre deosebire de mulți alții, eu sunt din fire mai vorbăreț (dați-mi dreptate, dragi prieteni, spunându-mi cât sunt de modest). Și-aici trebuie să mă laud că-l moștenesc pe bunicul dinspre mama, fie iertat, că s-a grăbit, chiar și la peste 90 de ani, să plece pentru a duce pilde și îngerilor.  Era un meșter la vorbă, un foarte bun orator. Avea un sfat și o vorbă pentru oricine. Și pentru cel supărat sau amărât, și pentru cel  fericit sau bucuros.
Și iar spun, spre deosebire de alții, mie nu-mi place ,,să tac”. Deci, eu nu ,,tac și fac”, că doar așa se zice ,,tace și face!”. Ei bine eu nu tac și fac. Nu sunt tăcut, dar nici plăcut, păi cui îi place să-i pălăvrăgești, azi? Nimănui! Se mai zice și ,,tăcut și făcut!”, sau ,,tăcut și plăcut!”, dar asta e o altă poveste, e un alt episod.
Dacă încep a conjuga acest verb – ,,a tăcea”, printre altele, ajungem și la ,,eu tac”, ,,tu să taci”, ,,tăceți!”. Dar, îmi vine să spun ,,eu nu tac”, ,,tu să taci”, pentru a vorbi eu. În viitor, căci va veni vremea, voi spune cu siguranță, ,,eu tac”, dar nu uitați, viitorul conjugat este altfel. Era o glumă și sunt ferm convins că ați înțeles-o ca atare. Dar partea cu lauda de-abia acuma începe – eu tac! Nici nu-mi doresc un exercițiu gramatical în ceea ce privește conjugarea verbului, indiferent care verb ar intra în discuție. Acum, așa am vrut, să aleg, cu totul și cu totul intenționat, doar ce mi-a convenit mai mult.
Deci, până și eu știu să tac! Și mai știu un lucru – am învățat să și ascult. Că suntem și ascultați ar fi alt subiect, destul de interesant. Vorbitori mulți, ați fi tentați să ziceți, nu!? ,,Mulți chemați, puțini aleși!”, se potrivește ca o mănușă. Printre cei mulți chemați, sunt și eu! Dar și printre ascultați, că dacă lumea nu mă ascultă, în discursul meu, nu-mi place, și-atunci protestez tăcând. Deci, culmea, că mă simt! Simt eu asta. Simt în suflet acest fapt. Dar cu aleșii iar avem de vorbit mult. Sunt ai noștri, nu? Doar ,,i-am ales”! Pe unii doar. Că alții (cei care n-au reușit) au pierdut. Și eu sunt printre cei mulți, dar și aleși. Nu ales prin vot pentru că, încă, nu mi-am depus nicio candidatură, să nu faceți vreo confuzie.
Vorbesc despre cei care și-au depus candidaturi pentru funcții și fotolii. Eu încă nu tânjesc după așa ceva, dar nu se știe niciodată. Sunt ai noștri și asta e! Nu sunt ei de vină. Mare parte a păcatului îl purtăm noi. În schimb ei, știu să vorbească frumos și elegant. Când? Cum,  când? O dată la patru ani! Da, atunci ei știu și când să vorbească și cât să vorbească. Cât? Cât de mult, nu? V-ați dat deja cu seamă – în plină campanie electorală. În campania electorală vorbesc și ,,mult și bine”. Pentru ei. Așa cred ei, că noi nu mai credem în vorbele lor. Dar culmea că toți tăcem.
Nimeni nu suflă o vorbă. Un murmur, pe ici pe colo, dar se termină repede. Și ,,la vremuri noi, tot noi!”. Și-apoi tac. Un an, și încă unul. Și dacă au tăcut doi ani, are rost să-și deschidă gura în al treilea an? Las că trec cei trei ani și zece luni și-o să vorbească iar. Deja-și cunosc lecțiile. Ba, au mai primit niște directive de la centru. Cea mai importantă directivă – să vorbească orice, numai să nu tacă. Deci, concluzia noastră – când vorbesc ei, tăcem noi, și când tac ei, vorbim noi. Așa, pe-ascuns, de frica de-a nu fi auziți. Al dracului, de ce ne este frică. Să vorbim ,,după”, deja suntem profesioniști. Că dacă am vorbi toți o dată, ar fi un adevărat haos. Și-atunci mai bine vorbească ei, atunci când le vine rândul, că doar noi vorbim mult mai mult decât ei. Trei ani și zece luni. De-ajuns pentru noi, dar și pentru ei, garantat. Deci, când și cât tac ei, vorbim noi, dar asta e altă poveste. Aici e treaba cu politica și politicianul. Sunt două lucruri diferite. Una e politica – o știință, pentru cei care o înțeleg în acest mod. Și altul e politicinul. Nu întotdeauna, cel din urmă, adică politicianul, face și politică. Nu am făcut politică niciodată, dar, pe cuvânt de onoare, mi-ar fi plăcut să fiu absolvent de studii politice. Nu că nu s-ar putea, dar îmi vine să tac, doar gândindu-mă la această idee.
Timpul meu a cam trecut, dar asta nu înseamnă că tot tac, și iar tac, și tu ,,să taci”, iar răspunsul meu să fie, ,,eu să tot tac!”. Cred, și-aș fi în stare, chiar să fac un pariu, și-apoi să jur, că aș fi altfel decât cei de azi, pe care i-am ales tot noi. Adică? Aș fi cel care nu tace nici în campanie electorală, și nu tace nici în timpul mandatului (dacă, printr-un pustiu de noroc, aș fi ales). E o ipoteză ce-ar putea să devină realitate. Cum în viața asta nimic nu e întâmplător, mă rezerv și îmi vine să tac. Deocamdată. Pentru că eu am alte priorități, am alte idei. Dar, ce credeți, că pot să tac? Nu tac nici mort! Doar dacă e vorba de politică. Dar am făcut eu politică? Nu! Nici gând! Știu sigur până când voi tăcea. Apoi, Doamne, câte voi avea de spus. Și le voi spune.
Mă întorc de pe ulița politicii, și conjug mai departe, așa aiurea, fără a mai ține cont de gramatica limbii române, verbul ,,a tăcea”, pentru că deja am fost apostrofat, ,,tu să taci!”. Și-am ascultat. Mi s-a spus acasă, de iubita mea soție, de-un milion de ori, (până la un milion am numărat), după asta m-am oprit cu numărătoarea, dar nevastă-mea a continuat. Eu să tac, dar tu când vei tăcea? Asta-i marea întrebare. Tot ea, frumoasa mea soție, din dragoste, din prea multă dragoste pentru mine, nu mă lasă decât să tac. ,,Vorbesc eu și-n locul tău!”, m-a asigurat într-o zi. Și-am crezut în vorbele ei, sincere. Iar a fost rândul meu să tac. Până într-o zi, când, după ce-am verificat cardul de salariu, am plecat la cumpărături într-unul din marile noastre Mall-uri. Nu-i dau nume că-i fac reclamă, deci, mai bine tac, că a tăcea e o adevărată artă. Aici, lume multă, așa cum știm noi să procedăm. Într-una ne plângem că nu avem bani, ba că nu ne ajung banii, ba că am prea puțini, dar magazinele Mall sunt pline. Aici am impresia că doar femeia vorbește, iar bărbatul tace. Cel puțin la mine în familie așa e. Deja am învățat regula, că e una simplă, doar. Tu să taci! Și luăm magazinul dintr-un cap într-altul, dintr-un raft într-altul, așa ca-n Mall. Nevastă-mea știe cel mai bine conjuga acest verb, iar eu ascultător nu mai am de ales. Eu nu tac, tu să taci. Păi, când am vorbit? Am tăcut și-am ascultat. Știți cât m-a costat tăcerea? Tot salariul de bugetar. Păi, dacă ai tăcut, veți fi tentat a zice. Aveam de ales? Garantat nu! Dar dacă e regulă s-o respecte toți bărbații. Eu m-am săturat de reguli, de legi, de dispoziții date de femei, de cutume … gata m-am săturat … și iar tac. Atâta mi-a fost tot protestul, dar dacă mă fac politician, s-o credeți că mai tac. Atunci îi spun codul pin la nevastă-mea și-i dau cardul. Se descurcă ea și singură. Eu va trebui să vorbesc – și-ntr-o parte și-n alta. Că de … doar sunt politician. Nu o să mai am timpul necesar de-a merge cu iubita mea soție la cumpărături, dar o s-o învăț să-și găsească una-două prietene, să nu-i fie greu singură, prin magazin. Să aibă cu cine povesti, că e mare povestitoare, credeți-mă. Sau poate o știți, deja, și-mi dați dreptate.
Și să mai îndrăznească cineva să spună că bărbații nu au întotdeauna ultimul cuvânt! Dar asta nu o mai știu de la bunicul dinspre mamă, asta am învățat-o pe pielea mea, numai după ce m-am însurat. E de actualitate, că pe vremea lui bunicu nu era card și nici Mall. Că de-ar fi fost … azi eu eram politician, iar copiilor copiilor mei nu le-ar fi lipsit nimic. Așa că dacă nu a fost pe vremea lui bunicu, de ce-aș fi eu acum patron de Mall? Pardon – nu de ce, cu ce-aș fi eu patron, dacă bunicul n-a avut ,,lichidități”. El a fost lichidat și folosea multe lichide. E o mare diferență între una și alta? ,,Niciuna”, veți răspunde. Păi, ce faceți acuma ne jucăm iar. Nu mai răspundeți cu ,,da” sau ,,nu”? Probabil, fără să mă uit în DEX, zic și eu, așa … că lichidații or fi cei care consumă lichidele. Asta ca să înțeleg mai bine sintagma ,,eu cu cine votez?”, la viitoarele alegeri, că și așa ne bat la ușă.
Chiar, imediat ne bat alegerile la ușă. Dacă le apucăm, iar vorbe, nimic concret. Iar promisiuni peste promisiuni, iar se rezolvă toate, mai repede decât oricând. Unii (aceiași ca data trecută) vor tăcea, și alții vor fi tăcuți. Ce să-i faci, dacă asta e lumea. Asta e lumea? ,,Da!”, veți zice, și iar îmi dați dreptate, că unii răspund doar cu ,,da” sau ,,nu”. Și rândul meu când îmi vine, îmi vine să întreb, dar mai bine tac. Pe cine să întreb, că nici nu mai știu pe cine, într-atâta sunt de bulversat. Așa că mai bine nu pun astfel de întrebări.
Mai fac un pas întru cunoaștere, șterg din vocabularul limbii române verbul ,,a tăcea”. Șterg verbul dar și conjugările sale. Și-atunci rămâne povestea. Dar e adevărat că ,,o tacă, e cât o vacă”. Așa zicea și bunicul! El a prins alt secol. Nu suntem de vină cu nimic – dar el ce-a avut de spus, a spus. Nu a tăcut. Lui nu-i plăcea tăcerea, căci era de aur, pe vremea lui. Așa că ,,n-a tăcut, dar nici aur n-a avut”. Așa zic eu, că alții au spart casa în care a trăit. Cât de ,,încâlcite sunt căile Domnului”, doar Domnul știe, mai adaug eu. Că eu merg pe drum drept. Adică drept înainte. Că de, înainte era mult mai bine. Aveam de toate. Că nici nu-mi vine să las ,,drumul pe cărare”. Dacă așa aș face desigur m-aș rătăci. Dar ce, nu sunt un rătăcit? ,,Rătăcitor prin această lume”, spunea și popa, unuia pe care ,,l-au dus” din lumea asta necazurile și lichiditățile prea multe. Și-apoi trei zile toată lumea îl vorbea numai de bine, de parcă el mai auzea. Dar chiar, oare mai auzi atunci când … știți, te duci. Atunci taci, și nu zici nimic. Nici măcar nu te miști, numai dacă te mișcă alții. După trei zile, se satură de tine, și te duc, vrei-nu vrei. Și iar taci, chiar dacă strigi nimeni nu te-aude. Poți striga oricât de tare că nu au urechi să audă. Toți sunt supărați, toți te plâng. Abia acum e momentul să vorbești și tu. Dar nu … lasă că vorbesc alții în locul tău, că-i mai bine așa. Tu să taci! Și ai tăcut, pe vecie!
Verbul se mai conjugă și azi, povestea poate să fie oricând și reală. Deocamdată totul l-am inventat, așa ca să nu tac, că-mi vine rândul și mie să tac. Până atunci …voi vorbi, dumneavoastră să tăceți și să mă ascultați, că și bunicul zicea, să ,,nu lași pe mâine ce poți face azi”. Dar ce mai vrei să faci azi, că și așa ai făcut destule.
Încă nu ai obosit? Cât vrei să te muncești? Ce mai vrei să faci? Și multe astfel de întrebări … fără rost. Așa că dacă toți tac, și tu să taci. ,,Munca l-a înnobilat pe săracul om”. Dar nu pe toți. Pe unii, într-adevăr i-a înnobilat, dar pe alții robi i-a făcut. Aici e vorba cu politicienii. Ei sunt nobili, ei știu totul. Toată lumea e a lor, de parcă ei au și inventat-o. Dar poate că au ei dreptate și greșesc eu, așa că mai bine tac, decât să spun cine știe ce prostii. Că și așa ,,toți îți dau sfaturi, nimeni nu-ți bagă în sac”. Toți își dau cu părerea, numai când sunt puși în fața faptului nu mai știu vorbi. Ori nu vor! Poate-s plătiți să tacă. Doamne, dacă-i așa, plătiți-mă și pe mine să tac. Dar să-mi dați bani mulți că altfel vă spun, nu tac. Și am tăcut! Doamne ajută! Că ,,Doamne iartă-l”, a zis popa din sat. Doamne iartă-l, că a furat, săracul. Doar două milioane de euro. Că lei nu mai furăm decât de la cei ce sunt în pensie. Doar lor le mai vine pensia în lei, deocamdată. Ar fi bine să apuce să prindă și euro. Dar după cum merge lumea ăștia scapă de noi, înainte. Ne lichidează, că e mai bine așa. O singură întrebare îmi vine să mai pun, și după, pe vecie, tac: după ce nu vor mai fi pensionari ce vor face cu pensiile? Le vor lua tot ei? Nu-mi doresc să fiu bătrân, dar vreau să ajung să împlinesc 100 de ani. Ce frumos ar fi, dar după cum trece de repede timpul, nu peste multă vreme îi împlinesc. Atunci dau de băut la toată lumea. Nu voi mai vorbi nimic. Tac și-i ascult pe toți. Așa-mi propun, dar  nu-i sigur că va fi așa, că vremurile se mai și schimbă, iar promisiunile se mai și uită, în ziua de azi. Vremea da, noi nu! Timpurile da, numai noi nu, dar ce așteptăm, că doar n-om fi plante. Iertare, pentru comparație. Pilda asta nu-i de pe vremea lui bunicul, e de actualitate. Mai auzi pe unul pe altul spunând, cu gura până la urechi, ,,mișcă-te, măi, că nu ești plantă!”. Ce-o mai fi și asta? Plantele nu se mișcă? Ele nu cresc? Ce au cu planta? Săraca … mai bine ar tăcea. Ăștia sunt ,,băieți de băieți”. Da, ați citit bine, noua generație, care va avea grijă să muncească, pentru ca noi să avem pensia mare. De ,,Sfântul Așteaptă” ați auzit? Atunci o să avem noi pensii. Ne-au garantat ,,aleșii noștri”. Și ,,dacă am zis, am zis”, adică e sigură treaba, ,,e pe bune”, nu-i șagă.
Mai am o vorbă și-apoi tac. Nu mai pot să stau. Îmi las ,,job-ul” (un cuvânt destul de nou în vocabularul nostru) și mă fac senator. Sau deputat. Am auzit că ăștia au pensiile mari. Și eu îmi doresc să ajung să fiu pensionar. Și, îmi doresc o pensie și mare și lungă. Pentru că vreau să beau cu dumneavoastră o șampanie scumpă, atunci când voi împlini o sută de ani. Ce vă mirați? S-o credeți voi că nu ajung! Trăiesc câți ani vreau, că în România mea ,,nu mor caii când vor câinii”. După cum trec de repede vremurile nu durează mult și aniversez suta. Dar atunci vă vreau pe toți cei care citiți acest simplu articol, să-mi fiți prin preajmă. Eu vă aștept! Doamne cum trece vremea de repede? Specialiștii cunosc și răspunsul, doar bunicul zicea ceva de genul: dacă oamenii or fi buni și zilele se vor lungi, dar dacă or fi oamenii răi, atunci zilele lor vor fi tot mai scurte. Va fi sfârșitul lumii. Oare să prindem noi sfârșitul de lume? Nu cred să avem bucuria asta, dar tot îmi vine să spun că ,,după noi potopul!”. Nu văd ce-ar putea să mai urmeze – dezastru avem, minciună avem, nemernicii avem, certuri din belșug. Ce-ar mai putea să urmeze? Războaie sunt. Nu la noi, dar prin vecinătățile noastre. Frații se ceartă ori se urăsc ,,de moarte”. Părinții nu se mai înțeleg sub nicio formă cu copiii lor. Timpul trece prea repede că azi e luni și imediat e vineri. Azi e ianuarie, imediat e vară, și nici nu știi când deja e Crăciunul. Și-ntre astea ne certăm, nu ne suportăm, ne batem cu pumnii în piept că eu am dreptate, că eu sunt cel mai tare, uitând esențialul – nimeni nu-i mai mare sau mai tare decât unul singur, Dumnezeu, Căruia prea puțin ne mai știm ruga.
Până și ,,Doamne, ai grijă de mine!”, e o rugăciune. Și una frumoasă, pe care noi o rostim din ce în ce mai rar. Poate chiar deloc, dar are vreo importanță? Cum să nu aibă, Doamne ai milă de mine, îmi vine să strig, gândindu-mă la puterea rugăciunii. Dar ne place să tăcem și când e vremea de rugat. Că doar suntem specialiștii tăcerilor. Muți suntem și de data asta, și mare păcat săvârșim. Eu n-am scris toate astea doar de dragul de-a scrie, și probabil ați observat că, cel puțin de această dată, am scris un pic altfel, nu știu cât pe gustul dumneavoastră, dar vreau să vă asigur de-un lucru, multe de-aici sunt lucruri reale, certe, fără discuție. Dacă altcineva ar fi scris un asemenea articol l-aș felicita cât adevăr cuprinde în el, dar și pentru cât curaj poate să aibă. Nu aștept, ferească Sfântul, felicitări sau alte asemenea, doar vreau să trag un semnal. Poate am reușit, poate nu! Poate voi reși, poate nu! N-am de unde să știu, numai dacă îmi veți da de știre.  Cert este și următorul lucru – nu am vrut să tac, dacă tot am ocazia ,,să vorbesc”, fie și prin scris. Deci, nu am tăcut nici de această dată, iar dacă voi mai avea forță și energie voi mai scrie din când în când, câte una alta. Dumneavoastră luați aminte, nu tăceți când aveți ceva de spus, nu vă certați chiar dacă aveți o nedreptate, nu uitați să vă iubiți necondiționat frații, surorile, părinții, neamurile, vecinii, nu uitați rugăciunea pentru ca nici voi să nu fiți uitați. Nu cred că-ntr-o astfel de lume ne dorim a ne duce traiul, dar uite că ni-l ducem. Iar dacă ar fi să căutăm un vinovat în vreo pricină, să începem, întâi și-ntâi, cu noi.
Și-acum chiar vă las, căci e târziu. Târziu de tot, și e timpul să mai tac și eu. Nu că mi-ar fi somn, oricum e undeva târziu în noapte. Unii lucrează, alții dorm și-n somnul lor probabil visează, că și visele astea nu cred că sunt așa, întâmplătoare. Eu, între toate cele, doresc a face finalul acestui articol, dar dacă tot am amintit de somn și vise, cred că acesta va fi subiectul următorului articol. Să vedem dacă ne iese, așa precum gândim!
Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați – să zâmbiți, să vă bucurați de fiecare clipă dăruită de Dumnezeu, să fiți fericiți alături de cei de lângă dumneavoastră, fie tineri fie bătrâni (mai ales dacă-s aflați în vreo suferință), ajutați-i pe cei necăjiți, iar când vă este mai greu și mai greu, aveți un singur ajutor – puterea rugăciunii.
Doamne ajută!



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5