Disecţia clipei: Viaţa şi simfoniile lui Beethoven nu vor pieri decât dezintegrându-se planeta.

Îmi smulse haina.
Într-o durere
a cărnii îmi rupse cămaşa.
Focul şi pofta chemării 

Arătându-i trupu-mi:
Priviţi…
 
Jocul ochilor sfâşiindu-mi
dorinţele.
Eu,
jucăria trupului ei,
Ea, tânără femeie ghemuită-n
adormirea sângelui.
 
Abur vremelnic în dorinţe
fără de margini.
Glasul surd în nebuna
împreunare!

De peste tot, ea. Eu, nicăieri. În ochiu-mi de sticlă dansau umbrele durerii. Cineva a bătut în el ca o aripă de pasăre. Un strigăt, cu colţii albi de flămânzire, se zvârcolea-n chemarea mea. Înnebunind de atâta frumos, mă dezbrăcai de suflet.

Tăcerea clipelor îmi linse rănile ca o falcă de crocodil. De peste tot, ea. Eu sălbatec până în laptele ei. Ea, încet, ca o picătură de otravă, îmi pătrunse în creier.

Lacrima blândă şi dulce din ochii ei se scurse pe ochiul meu de sticlă.

Cine aude plânsul ierbii decât trupul meu?

Mai înţelept, cu încă o moarte mă cobor într-o altă zi.
 
Mărul: Oricând îmi va spune Nichita întinzându-mi mărul: „Priveşte-l! Vezi în el leopardul?”, îl voi lua. Cu pleoapele-mi închise lipindu-mi-l de inimă, mângâindu-l, voi vedea chipul Evei, chinurile trupului gol zbătându-i-se! Şi eu, îngenuncheat, ca pentru prima oară văzând goliciunea femeii…
 
Masca existenţei: Sub masca cuvintelor se află un om, îmi vei spune. Eu îţi voi spune că este doar un chip stăpânit de greutatea măştii ce îl apasă. Nevrednicia fiinţei de a apărea fără de cap? În lovire, focul cuvântului ferindu-l? Sau o acoperire a fricii fiinţei în care este?!

Deşi despre durerea ascunsă pe chipul de sub mască nu voi spune nimic, e ca şi cum, atingându-te pe tine trecătorule, a-i tăia cu o lacrimă obrazul cuvântului.

Să-i iubim şi pe cei de sub chipul măştii? Fiecare fiinţă îşi are masca sa, văzută sau nevăzută.

Au dispărut circarii? Doamne, sunt acolo unde i-am aşezat noi! Mai presus de lege şi fire, circarii cuvântului…
 
Credinţă, lege şi haos: „Crezi în Dumnezeu?” „Cred!” „Chiar mai puternic şi mai presus decât fiinţa mea? Orbeşte?” „Da, orbeşte. El mi-a dat viaţă!” „Nu e puţin ridicol să crezi în cineva pe care nu-l poţi vedea?” „Nu! Credinţa în Dumnezeu e liniştea existenţei. Deschiderea vieţii pe care o începi. În noi şi-a pus legile firii, nu e nevoie să-l vedem, să-l pipăim. Ajunge să-l ştii acolo, la locul cuvenit şi peste tot”.

„Cred în forţa mişcării!”

„Cred în taina creaţiei, chiar de este unică şi de-o clipă!”

„În bunătatea fiinţei, crezi?” „Nu, e o tâmpenie! Nu-mi va sluji mie. Excesul în bunătate anulează trăirea. În demnitatea-ţi fără de rost vor călca toţi. Bunătatea este o imunitate scăzută a organismului prin care pot pătrunde toţi microbii trăirii. Credinţa este călăuza în arta supravieţuirii. Te înalţi sau te îndobitoceşti. Pleci gâtul purtând jugul, sau înrobeşti. Depinde de timpul, unghiul şi căderea în viaţă”.

Harul educaţiei! Acest baltag la purtător cu două tăişuri. Lumina educaţiei îţi este în fiecare clipă trăită, respinsă, trăită, respinsă, trăită, respinsă…până în poarta agoniei. Laşi vor fi mereu. Hoţii nu vor dispărea. Târfe vor fi până în veac. Cine poate anula starea?

Se poate vorbi de o transfigurare a sărutului.

„Durerea te înalţă?” „Durerea te scoate de sub credinţa inutilităţii vieţii şi te ajută să-l vezi pe cel din jur, dându-ţi libertatea valorii. Durerea spirituală te azvârle direct în raiul visat”.
 
Moartea ca simbol: Creierul mă ajută să văd şi să înţeleg depărtarea, misterul şi existenţa. Un cadavru prin ce poate privi şi primi taina vieţii de după moarte?

„Crede şi nu cerceta!” Sunt multe adăugiri la cuvintele lui Cristos…

Cristos a existat. Este întruchiparea Creatorului pentru a se putea coborî direct în miezul fiinţei pe care a creat-o. Pentru a simţi şi a trăi la un loc, omeneşte. Pentru a primi viaţă din femeia creată şi moarte de la Tatăl ceresc. Doar o moarte simbolică. Răstignirea pe cruce de către o fiinţă inferioară este răzbunarea pe Creator pentru aşezarea în viaţă? Viaţa este viaţă şi moartea este moarte. Taina lor şi-a luat-o Creatorul.

Această dogmă a nemuririi şi a vieţii de după moarte nu foloseşte decât preoţimii pentru stăpânire şi control. Preoţimea de atunci l-a ucis pe Cristos.

Inchiziţia, arzând pe rug adevărul prin fiinţa umană şi o dată cu ea.

Toate etapele legate de fiinţa umană au fost parcurse de Cristos.

Unde va pătrunde cel sărac? Cel flămând? Cel bogat şi asupritor? Cel tâmpit? Ce vor rămâne din toţi aceştia? Cultul de care se vor agăţa mulţi, pe care se vor căţăra, folosindu-l…
 
  

Revista Luceafărul.net, Anul 1, Numărul 10, 11 octombrie 2009