Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Acolo unde sfârşitul se împleteşte cu noul început…

Primit pentru publicare: 16 sept.2015
Autor: Cosmina Marcela OLTEAN, U.A.G.E, Iaşi
Publicat: 16 sept.2015

 

Acolo unde sfârşitul se împleteşte cu noul început…

 

Când simt că mintea mi-e iar umbrită de gânduri, de întrebări, de căutarea adevărului, când imaginaţia mea nu se poate materializa în imagini, atunci stau… Nu-mi place că stau. Simt că nu am acest drept şi că, orice aş face, nu voi câştiga Cosmina,olteanvreodată acest drept. De ce? Răspunsul stă într-un singur cuvânt, simplu şi care totodată cântăreşte atât de greu: timp.

Conştientizez cu părere de rău că timpul meu trece. Stau întinsă, privesc în jur. Sunt înconjurată de ceasuri. Mă gândesc: dacă timpul e cel care presează cel mai mult omul, de ce ţine el să-şi creeze aceste presiuni prin simplul fapt că-şi umple singur casa de ceasuri? Cum ar fi ca măcar pentru o zi să nu mai facem totul la minut, să mai pierdem puţin noţiunea timpului? Uneori doar asta înseamnă cu adevărat să visezi. Mai stau uneori deoarece simt o nevoie de totală deconectare, vreau să nu mă gândesc la ceva anume, aş vrea să nu mă gândesc la nimic, să  mă reculeg, să adun putere pentru a creea apoi ceva demn de aspiraţiile mele. Dar nu ştiu ce am de făcut. Nu am aflat încă secretul deconectării totale de tot ce e-n jur, şi cu atât mai puţin a ceea ce înseamnă să nu te gândeşti la nimic. Cum ar putea vreodată cineva să nu se gândească la nimic? Unii susţin că e posibil, că ei reuşesc. Ori mie nu mi se pare posibil aşa ceva, decât atunci când încetezi să mai ai activitate cerebrală. Te gândeşti că n-ai vrea să te gândeşti la nimic şi tot te gândeşti la ceva. Dacă e să mă gândesc la nimic, mă gândesc la câte litere are cuvântul, la forma caracterelor, la cum sunt ele puse laolaltă, în fine, şi astfel se poate dezvolta o adevărată teorie în jurul nimicului, care se dovedeşte a însemna totuşi multe. De multe ori nimic poate însemna orice lucru care nu mai contează pentru noi şi de multe ori nimic poate însemna totul… Astfel descopăr că de fapt nimic nu există, sau că este tot ceea ce nu există încă.  

OlteanŞi cum e clar că la nimic nu mă pot gândi, şi nici nu-mi doresc asta, gândurile mi se îndreaptă spre viitoare lucrări, care deşi inexistente momentan, tind să prindă un contur vag şi fluid în imaginaţia mea brăzdată de gânduri, frământări, frustrări, ori mici victorii. Ştiu bine că nu pot sta. Nu am timp pentru asta. Şi pot sta mai liniştită numai gândindu-mă că repausul fizic nu este altceva decât un bun prilej de muncă intelectuală. Chiar dacă aparent stau, privesc în jur şi analizez în detaliu ceea ce mi se perindă în câmpul visual. Abia după minute bune realizez şi eu ce fac de fapt. De ce mă torturez adesea cu gândul că poate ceea ce reuşesc să fac nu este neapărat cel mai bine şi mai potrivit, că timpul e scurt şi că oricât ar fi, nu ajunge niciodată? Asta ştiu! Dacă am ştii măcar, de la început, ce ni se potriveşte, pentru a nu mai irosi timp şi cu altele. Dar viaţa te învaţă că ceea ce durează mai mult sunt căutările, iar certitudinile vin târziu, ori pot că nu mai apară deloc.


Ticăitul ceasului îmi perturbă gândurile şi-mi mai dă şi o oarecare nervozitate împletită cu neputinţă. Văd şi aud clar cum trece timpul meu, când eu stau, privesc şi gândesc asta fără să pot schimba ceva. N-aş putea decât să accept asta, dar nu vreau deocamdată. Cum e mai bine oare: să conştientizezi şi să analizezi în profunzime fenomenul, ori să te prefaci că nu Oltean,cştii, nu vezi, nu auzi şi să încerci să trăieşti şi să le primeşti pe toate aşa cum vin? Ambele variante îmi par înspăimântătoare. Iar de mi-aş lăsa mintea să înţeleagă şi să cerceteze şi mai profund problema trecerii timpului, cred că teama ar creşte. Se întâmplă ceva: privesc spre ceas. Arată o oră ciudată: 00:00. Mintea mea începe să caute semnificaţii. Mi-a trecut prin cap că aceasta e ora la care, preţ de un minut, timpul nu mai există. E ora la care sfârşitul dă mâna cu un nou început, sau când sfârşitul stă faţă-n faţă cu noul început, la limita dintre temporal şi atemporal. Câteva clipe văd timpul ca pe o clepsidră răsturnată. Parcă nu ar mai avea puterea de a impune limite. Dar când ridic iar privirea spre ceas, arată 01:50, şi-mi zic:
mda, nu s-a oprit… atât mi-a fost cu sfârşitul împletit cu noul început. Cel puţin până mâine. Timp, viaţă, sfârşit, nou început… Ce au în comun? Toate sperie, toate sunt imprevizibile, cu toate trebuie să ne împăcăm până la urmă, pentru a putea continua.    

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5