Primit pentru publicare: 16 dec. 2014
Autor: Ion N. Oprea, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul
Publicat: 16 dec.2014.
Actualizat: 9 mart. 2017
Editor: Ion ISTRATE

Adevărata istorie a poporului român

Sfinţii din calendare, primii istorici şi literaţi români sau de unde ar trebui să înceapă Istoria literaturii române a lui N. Manolescu

Augustin Deac şi Emilian Popescu, ultimul în lucrarea sa Inscripţii greceşti şi latine din secolele IV-XIII descoperite în România, probează că pe tot cuprinsul spaţiului carpato-dunărean-balcano-pontic a existat o puternică viaţă creştinească românească, cu structuri ierarhice religioase, preoţi, episcopi, arhiepiscopi, cu Biserici, Episcopii, Mitropolii şi aşezăminte monahice, inclusiv în „Schiţia Minor, Dobrogea de astăzi, în frunte cu Tomis, metropola provinciei”.
„Multe din aceste episcopate funcţionau în cetăţile de pe malul drept al Dunării, iar aria lor misionară se întindea în Muntenia şi Moldova”, scrie A. Deac în ‚Istoria adevărului istoric”, vol.I, Ed. Tentant, Giurgiu, 2001.
„Numeroase documente atestă existenţa unei activităţi susţinute, politico-religioasă a românilor după abandonarea Daciei romane de către Aurelian, cât şi în sudul Dunării până în Tessalia, Macedonia şi în tetrarhia denumită Romania de către Diocleţian”, scrie profesorul Popovici, p.54.
Este amintită lucrarea Elemente de Historia Românilor sau Dacia şi România a lui Ion Eliade Rădulescu, care citează din Istoria Ecleziei, unde se precizează că, în timpul succesorului Apostolului Petru, un vajnic apărător al creştinătăţii: „Clemens muri ca martir în părţile noastre, predicând Evanghelia”…reţinând că pe măsură ce creştinismul se extindea în întregul Imperiu, Roma devenea din ce în ce mai odioasă, iar rezultatul: „Toţi creştinii persecutaţi, din imperiu, alergau în Dacia spre a afla refugiu şi a-şi profesa în pace convingerile şi credinţa”, că „Legea nouă a Omului nou, creştinismul, de unde era persecutat pretutindeni, în imperiul roman, în România pentru prima oară avu drept de Cetate”.
În lucrarea „Primele scrieri patristice în literatura noastră din sec. IV-XVI” dr. Nistor Vornicescu tratează perioada prezentând activitatea literară a unor personalităţi cum sunt Teotim al Tomisului, Ioan Cassianul, Ioan Maxenţiu, Dionisie Exegetul, Niceta Remesianul, considerând operele literare ale acestora ca reprezentând „întâiul capitol de istorie literară în cultura scrisă românească”. Vechea Dacie – apreciază el – a fost „spaţiul unei vieţi culturale certe, presupunând existenţa unor condiţii de desfăşurare antrenând o minuţioasă organizare locală”.
Fascinat de amploarea şi valoarea producţiei literare a secolelor IV-XVI este şi specialistul Mihail Diaconescu care în volumul „Istorie şi valori”, apărut în anul 1994, susţine că „se disting şi prin marea varietate a formelor, respectiv a speciilor literare cultivate – cosmographii, compuneri cathetice, epistolare, pareomiologice, teologico-dogmatice, ascetice, sihiastice, calendaristice, apologetice, lirice, pastoral-misionare, biografice, polemice, muzicologice, teoretico-literare, toate scrise într-o limbă latină cultă, pe lângă faptul că au putut fi cunoscute în alte medii etnice europene, ele au ajuns să şi influenţeze activ, peste secole, mari personalităţi ale lumii literare şi ştiinţifice”.
Aşa este cazul capodoperelor Colationes şi De institutis coenobiorum ale Sf. Ioan Cassian, episcop de Tomis, c. 360-c. 430, care a cunoscut sute de ediţii manuscrise şi apoi tipărite în diverse culturi creştine… Faptul că Sf. Benedict de Nursia, supranumit „patriarhul călugărilor din Occident” asimilează integral în propria sa operă conţinutul de idei din Colationes şi din De institutis coenobiorum, arată forţa de pătrundere şi de modelare sufletească, susţine profesorul.
O influenţă deosebită asupra activităţii şi creaţii ale unor personalităţi ilustre – papa Leon cel Mare, 440-461, papa Grigore cel Mare, 590-604, patriarhul Fotie, 820-895, Toma de Aquino, Ignatius de Loyola (fondatorul Ordinului Iezuiţilor, 1491-1556, abatele Henri Bremond, 1865-1933, şi mulţi alţii – au avut scrierile Sf. Cassian.
O copie în limba latină a celebrei Colationes XXIV, descoperită de dr. Mihail Diaconescu în Biblioteca mânăstirii benedictine din Einsiedeln din Elveţia realizată între anii 960-970, în epoca împăraţilor germani Otto cel Mare şi Otto al II-lea cel Roşu, în scriptoriul acestei mânăstiri, spune Valeriu D. Popovici-Ursu, „dovedeşte că secole de-a rândul această scriere a lui Ioan Cassian, ca şi multe altele, au fost retranscrise”.
Se reaminteşte şi faptul că, după ce s-a stabilit la Marsillia, Sf. Cassian a întemeiat primele două mânăstiri în Occidentul european, cu prilejul cărora a elaborat şi primul Regulament monahal, înaintea lui Benedict de Nurcia care a fundat asemenea instituţie monahală abia în anul 529!
De Ioan Maxenţiu se ocupă cercetătorul Ion Coman, pe care-l apreciază ca fiind „cel mai mare teolog dintre călugării „sciţi” de la Dunărea de jos şi Marea Neagră”, cum erau numiţi românii la vremea aceea de către străini şi Scyţia Minor, locul de origine. Înaltul prelat a scris nu mai puţin de opt mici tratate ecleziastice în limba latină romană, „în fruntea cărora situa Libellus Fidel, fiind totodată, şi în delegaţia Bisericii creştine din Schyţia, care, în anii 519-520, vizita papalitatea de la Roma şi alte ţinuturi occidentale în anii când pe Scaunul Pontifical era cel de-al 52-lea papă, Sf. Ormisda din Frosinone”.
Ocupându-se de pleiada celor care au servit „întâiul capitol de istorie literară în cultura scrisă românească”, C.V. Tudor, în gazeta „Săptămâna” scria despre episcopul român Niceta Remesianul, decedat la anul 415,:”a popularizat cântările latine psalmice în rândul confraţilor săi români, alcătuind unul dintre primele manuale de muzică din lume „De psalmondio bono” în care pune accentul pe simţământ şi pe redarea expresivă a stării sufleteşti: „Noi trebuie să psalmodiem mai mult cu sufletul decât cu glasul nostru/…/ Vocea noastră, a tuturor, să nu fie discordantă, ci armonioasă”.
Episcopul nostru, spune cel citat, n-a fost numai un teoretician şi un cărturar de seamă, ci şi un eminent muzician, una din compoziţiile sale fiind vestitul imn Te Deum laudamus. Melodia imnului aduce cu arhaicele colinde ale folclorului românesc, cât şi cu unele cântări liturgice de mai târziu, din lumea medievală bizantină şi gregoriană.
„Acest imn celebru a răsunat mai întâi pe pământul vechii Dacii”, spune dr. Nestor Vornicescu, iar dr. Mihail Diaconescu relevă că, „prin capodopera lirică Te Deum laudamus, Sf. Niceta de Remesiana a influenţat cultul creştin, lirica de inspiraţie doxologică şi creaţiile muzicale ale unora dintre cei mai mari compozitori europeni”.
„Un geniu precoce” a fost Sf. Dionisie Smeritul şi Areopagitul, cunoscut ca un scriitor bisericesc, traducător din greacă şi latină (romană), calendorog, dialectician (logician), estetician, jurist, eclesiolog, dogmatic, personalitate cu preocupări enciclopedice,
reprezentant ilustru al Şcolii literare de la Tomis şi al culturii noastre daco-româneşti”, scrie Valeriu D. Popovici-Ursu în „Adevărata obârşie a poporului român”, p. 56.
Din Istoria adevărului istoric de A. Deac şi E. Popescu, Inscripţii greceşti şi latine din sec. IV-XIII descoperite în România, aflăm despre Sf .Dionisie că a călătorit mult, atât în orient cât şi în occidentul Europei, a fost solicitat la Roma de către însuşi Papa Gelasius, 492-496, a lucrat la Vatican şi a participat la numeroase dialoguri teologice. Că Ioan Maxenţiu, Leontius, Achile şi Mauriciu, din Dacia Pontică, de la Tomis în anul 519, cei patru, numiţi „sciţi”, trecând prin Constantinopol au ajuns la Roma pentru a susţine formula teologică trinitară: „Unul din Sfânta Treime a pătimit în Trup”. Documentele istorice, susţin autorii citaţi, amintesc despre „cei patru ecleziaşti români din Dobrogea că erau sprijiniţi în ceea ce făceau de marele conducător Vitalianus care s-a ridicat cu oaste împotriva dominaţiei Constantinopolului”. Este evocat şi un alt prelat de seamă, Sfântul Martin , 315-397, născut în Panonia, care ajunge în Franţa unde devine discipolul Sfântului Hilaire, devenind fundatorul primei mânăstiri franceze la Liguge. La anul 371 el va deveni episcop de Tours şi trăieşte apoi la Marmoutiere. Pentru faptele sale deosebite în acele vremuri foarte grele, Biserica creştină occidentală i-a conferit Soldatului Martin, aşa l-a cinstit, soldatul, aura de „sfânt”, el fiind întemeietorul apostolatului rural al Galiei în secolul IV.
Este reamintită şi contribuţia semnificativă la dezvoltarea culturii şi ştiinţei prin opera sa a lui Dionisie Exiguus cel Mic, adică Smeritul sau Dionisie Schitul, 460-550, originar din Dobrogea, care la sfârşitul secolului V şi prima jumătate a secolului al VI-lea, trăind multă vreme la Roma a fost cel dintâi învăţat care a iniţiat “Era creştină”, Era noastră.
În Acticus, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986, dr. Nistor Vornicescu, Mitropolit al Olteniei, enumeră printre personalităţile româneşti din sec. IV-V şi pe Laurenţiu Novarum şi pe filosoful şi geograful daco-roman Aethicus Histicus Dunăreanul, născut pe la anul 370 în regiunea antică Dynogeţia, aflată în nordul Dobrogei.
Despre Aethicus, dr. Nistor Vornicescu spune că, în urma unei expediţii în jurul globului de mai mulţi ani, a scris o lucrare fundamentală intitulată Cosmographia în limba sa natală românească, limbă considerată sacră, lucrare care a fost tradusă de el, la cererea unor învăţaţi europeni, în limba latină cultă romană, “adaptând, introducând cu lejeritate multe cuvinte din limba sa natală, în special acele cuvinte moştenite de la strămoşii lui, cuvinte care nu se foloseau în latina romană, ca moş/mos, murg/mugra ş.a”.
După cum rezultă din unele surse documentare, comentează dr. Vornicescu, lucrarea Cosmographia a fost mult mai voluminoasă, dar prin faptul că a fost scrisă de un român, prin „grija” unor dascăli iezuiţi, care predaseră la diferite Academii şi Şcoli religioase, ea a fost condensată şi redusă la o sută de pagini.
„De o deosebită importanţă istorică este faptul că Aethicus Dunăreanul a scris mai întâi opera în limba sa românească pe care apoi, în condiţiile folosirii în întregul Imperiu roman a latinei culte, el, Aethicus a transcris-o şi în această limbă de circulaţie transnaţională, deşi avem dovezi că şi limba românească era cunoscută şi vorbită într-o mare parte a continentului nostru”, afirmă profesorul Augustin Deac, p.57, care continuă argumentarea: “Este probabil că şi ceilalţi mari literaţi daco-romani să fi scris şi ei nu numai în limba latină cultă, ci şi în limba lor natală, fapt ce nu s-a depistat încă, datorită existenţei încă de pe atunci şi până în zilele noastre a unei mafii, de care Episcopatul de la Roma nu era străin. Şi nici cancelariile unor mari imperii şi regate, care, uluite de nivelul înalt de dezvoltare în toate domeniile vieţii sociale şi spirituale ale poporului antic, care a fost cel daco-român, au uneltit perseverent tăinuirea aflării adevărului, dosind şi distrugând, pe cât a fost cu putinţă, cât mai multe din sursele documentare, subliniază şi profesorul Popovici spusele colegului său A. Deac
Datorită strădaniei unor cercetători patrioţi, dornici să cunoască aşa cum a fost istoria acelor epoci, spune A. Deac, p. 58, investigând cu perseverenţă în cele mai vestite biblioteci şi arhive de peste hotare, vechi cronici şi manuscrise, în care, după cum a fost cazul şi cu Aethicus, aduc senzaţionale documente care reaşează vechea cultură daco-românească la locul binemeritat în Istoria culturii şi civilizaţiei europene şi universale.
Cosmographia lui Aethicus are o valoare excepţională pentru noi românii, întrucât ea atestă folosirea, în vorbire şi în scris şi în sec. IV, precum şi în cele următoare, a limbii strămoşilor noştri… şi reproduce alfabetul daco-getic, românesc, utilizat de noi românii în secolele IV-V d. Hr., compus din 23 de litere, între care şapte reprezentând sistemul valoric al limbii daco-româneşti, ce o individualizează net în raport cu celelalte zece limbi romanice: A-E-I(Î)-O-Ă-Â-U)! Cosmographia lui Aethicus a ajuns până departe în apusul Europei, în Spania, unde l-a influenţat pe Sfântul Isidor de Sevilla, 560-636, în realizarea propriei sale opere, respectiv, a celebrei scrieri Etimologii sau Origini, punctează dr. N. Vornicescu importanţa cercetării arhivistice.
Concluzionând la acest capitol documentar, prof. Valeriu D. Popovici-Ursu adaugă: „Am ţinut să vă relatăm toate aceste prezenţe româneşti după creştinare şi după abandonarea Daciei de către Aurelian, pentru a vă demonstra că pe teritoriile româneşti, în primele secole ale erei noastre, activitatea culturală şi religioasă s-a desfăşurat cu o mare intensitate şi prin creştinare o serie de personalităţi, oameni de cultură şi conducători religioşi români s-au evidenţiat nu numai în spaţiul nostru, ci au făcut cinste, prin activitatea şi erudiţia lor întregii lumi creştine Europene.

Ne surprinde faptul că nici în Cărţile de istorie şi nici în Enciclopediile româneşti nu sunt citaţi, iar dacă apar, după cum veţi observa, li se dau numele latine nespecificându-se că au fost români!”

Însăşi Noua istorie a literaturii române preconizate şi chiar lansate de Nicolae Manolescu, preşedintele USR şi om de cultură român cu mari atribuţii pe Mapamond, după părerea noastră, trebuie profund reconsiderată.

Din scurta prezentare făcută, mai ales a preistoriei poporului român reiese clar că pe teritoriul patriei noastre a existat încă din străvechime o populaţie numeroasă, creatoarea celei dintâi civilizaţii europene încă din mezolitic şi bineînţeles, a limbii europene arhaice, concluzionează Valeriu D. Popovici-Ursu susţinând Adevărata obârşie a poporului român.