Primit pentru publicare: 24 nov.2015
Autor: Prof. Ana DUMITRESCU
Publicat: 25 nov.2015

Adevărata obârşie a poporului român, de Valeriu D. Popovici-Ursu, cu o altă istoriografie decât cea oficială

 Adevărata obârşie a poporului român, aşa se intitulează cartea semnată de Valeriu D. Popovici- Ursu, editura Gedo, Cluj, 2012.
„Domnul Valeriu D. Popovici-Ursu este adeptul unei teorii, privind originile poporului român, care este departe de poziţia oficială a istoriografiei române, teorie care de 150 de ani este susţinătoarea doctrinei care preconiza  formarea poporului român în urma intensului proces de romanizare petrecut în Dacia după cucerirea romană.
Acesta a fost şi primul imbold pentru a prezenta publicului românesc şi un  alt punct de vedere decât cel oficial”, scrie şi motivează lucrarea Editura, în Cuvântul pe care-l postează înaintea celui de început al autorului.
De la capitolul 1, unde se află textul cuprinzând Cuvântul de început, aparţinând naratorului, la capitolul 11, Cuvântul de încheiere, cartea prezintă puncte de vedere care pentru mulţimea de cititori face cunoscute  mulţimea cercetătorilor şi  colaboratorilor în domeniu.
Prezentarea cărţii, filă cu filă, dar în rezumat, este problema pe care mi-am propus în următoarele materiale. Nu întâmplător. După cum bine cunosc cititorii, la 1 iulie 2014, revista Luceafărul a publicat articolul intitulat „La noi acasă, în Dacia, la Oradea-România: Cel de-al XV-lea Congres Internaţional de Dacologie „G. Coşbuc- 2014”. O manifestare bine primită la fiecare ediţie. Nu ne îndoim, şi anul acesta.  Organizatorii şi participanţii, sute şi sute, mulţi enciclopedişti, din ţară şi străinătate sunt dintre acei care promovează păreri şi idei care răspund celor ale cărţii asupra căreia ne-am propus să discutăm. Articolele noastre, cu alte cuvinte, se constituie într-o pregătire a celor interesaţi de valoarea altui punct de vedere decât cel oficial cu privire la obârşia românilor. Nu de la Traian şi Decebal, nu de la Burebista, ci cu multe milenii în urmă, scrierile vechi şi arheologia fiindu-ne cuvântătorii, aducătorii de argumente nu numai materiale, ci şi spirituale.

Un capitol al cărţii, 9, se intitulează „Reacţii ale scriitorilor români privitor la teza românizării Daciei”. De aici vom porni cu demersul propus. Cunoscând scriitorii, mai vechi sau mai noi, de diferite profesii şi preocupări, dar toţi interesaţi de a şti cine au fost geto-dacii, vom înţelege de ce este necesar să cunoaştem conţinutul adevăratei istoriografii, a celei neoficiale care are argumente superioare celei promovate de autorităţi, încremenite în proiect, cum zicea cineva cu priză la public în vremea începutului democraţiei noastre originare.

Deci, care sunt scriitorii cu reacţii opozante celei oficiale, referitoare la teza romanizării Daciei?

În Dacia preistorică, Nicolae Densuşianu, după studii temeinice, bazate pe vechi documente ale scriitorilor antici şi pe descoperirile arheologice, relevă adevărul istoric privind originea şi limba poporului român cu argumente care au fost date pe seama fanteziei lui.

În revista nr. 54 din iulie 2008, scriitorul Silviu N. Dragomir, într-un articol „Actualitatea ideilor scriitorului Ioan  Al. Brătescu-Voineşti” privind „Originea neamului românesc şi a limbii noastre”, constată creşterea activităţii formatorilor de opinie care se străduiesc să reducă „impactul dăunător” al „părerilor oficioase”, susţinute de „majoritatea istoricilor funcţionari”. Sunt citate, reluate şi redate,  în cartea de care ne ocupăm, părerile unor „scriitori români de avangardă”, cu altă opinie. Este citat stolnicul Constantin  Cantacuzino care în Istoria Ţării Româneşti (1660) afirma: „Iar dachii prea veche a lor limbă osebită având, cum o lăsară şi o lepădară aşa de tot şi luară a romanilor, aceasta nici că se poate socoti, nici crede”. Este citat şi enciclopedistul Dimitrie Cantemir care, referindu-se la „cuvintele neaoşe venite din substrat”, susţinea convins, la 1710, că ele provin „Din limba noastră cea dăcească”, el considerând că „limba moldovenească ar fi o continuare firească a limbii geto-dacilor autohtoni”.

Este amintit însuşi  Petru Maior, unul dintre cei patru protagonişti ai Şcolii Ardelene care, la 1812, scrie: „Aceia iaste adeverit, precum văzum de asupra că nu limba lătinească cea proastă s-au făcut din limba lătinească cea corectă, totuşi de vom vrea a grăi oblu, limba românească e mama limbii ceii lătineşti”.

Punând problema moştenirii romane, este amintit şi istoricul şi arheologul Vasile Pârvan care la 1925 se pronunţa: „Nimeni nu a putut demonstra convingător acest proces de romanizare atât de rapidă”. Iar marele istoric Nicolae Iorga concluziona: „Nu mai credem în românizările minunate prin legionari de 60 de ani, căsătoriţi cu femei barbare, care  – cu tenacitatea conservativă a femeilor – mai curând i-ar fi putut deznaţionaliza ele pe ocupanţi”.

În  acelaşi articol intitulat „Limba dacilor era de tip latin evoluată separat”, în capitolul 6, scriitorul Silviu Dragomir reda pasagii din cartea scriitorului I. Al. Brătescu-Voineşti „Originea neamului românesc şi a limbii noastre”, pe care Valeriu D. Popovici-Ursu le reia: „N-a pierit nicio limbă a  dacilor, pentru că ei n-au avut o altă limbă proprie, care să fie înlocuită prin limba romanilor şi n-au avut o astfel de limbă pentru simplul motiv că dacii vorbeau latineşte.

Limba dacilor n-a pierit. Ea a devenit în Italia  întâi limba romanilor, care era o formă literară a limbii Daciei, iar mai târziu limba italiană; aceeaşi limbă a dacilor,  dusă în Franţa a ajuns întâi limba galilor, iar cu timpul limba franceză; în Spania ea a devenit întâi limba ibericilor, iar cu timpul limba spaniolă, iar aici (la noi) a devenit cu vremea, limba noastră românească.

Pe cuprinsul de pământ în care locuiesc astăzi românii, trăia odinioară un neam de oameni numiţi (de alţii nu de noi românii) hiperboreeni, pelasgi, traci, sciţi, daci. Am văzut că Herodot spune că, deşi arătaţi sub nume diverse, erau toţi de acelaşi  neam. Aici s-a întemeiat cu timpul Împărăţia Dacilor, iar când au devenit prea numeroşi au început să emigreze… În Italia au ajuns în contact cu civilizaţiile vechi, cu cea egipteană, cu cea feniciană, cu cea cretană şi elenă, şi cu vremea au întemeiat Imperiul Roman. Fraţii lor, rămaşi la Răsărit, au continuat să ducă o viaţă simplă de păstori şi agricultori. Asta nu înseamnă că erau barbari. Despre moravurile lor vorbesc primii istorici greci în termeni foarte elogioşi. Erau oameni viteji, monoteişti.

Credeau în nemurirea sufletului, credeau în existenţa unui cârmuitor al lumii,  care supraveghează purtarea oamenilor şi care după moarte îi răsplăteşte sau îi pedepseşte, după faptele săvârşite în timpul vieţii, erau cum se zice, creştini înainte de Hristos.

Recunoscând fără nicio ezitare latinitatea neamului şi limbii noastre, sunt încredinţat că această latinitate nu se datorează oştilor sau coloniştilor romani, ci descendenţei noastre din neamul geto-dacilor, care vorbeau latineşte. Tot acestei descendenţe trebuie atribuită şi latinitatea tuturor popoarelor neolatine.

Întemeiat pe această credinţă, mă simt îndreptăţit să afirm categoric că noi nu suntem aici de 2000 de ani, ci din vremuri geologice… Noi suntem aici de 15.000, de 20.000 de ani.

Neamul nostru… e unul din cele mai vechi neamuri din Europa. Fraţi de un neam cu noi, plecaţi spre Apus, au întemeiat civilizaţii cu care se mândreşte omenirea, iar noi, cei rămaşi aici, am slujit  drept parapet de care s-au lovit năvălirile tuturor barbarilor.

Această credinţă mă face să pot subordona fără greutate ori ce fel de interese triumfului adevărului.  Repet, sunt gata să renunţ la o credinţă care îmi este foarte dragă, dar numai înaintea unor probe zdrobitoare că nu am  dreptate…De mult m-am încredinţat că cercetarea şi stabilirea adevărului e cea mai nobilă îndeletnicire omenească, ba ceva mai mult, urmărirea descoperirii adevărului, curiozitatea ştiinţifică este cea mai caracteristică, cea mai specifică însuşire prin care omul se deosebeşte de toate celelalte vieţuitoare… nu e nicio scădere din partea unui om de ştiinţă să-şi revizuiască cunoştinţele şi să revină asupra unor afirmaţii, când s-a încredinţat că sunt greşite.

Dimpotrivă un învăţat care, pentru triumful adevărului e gata să recunoască netemeinicia  unei doctrine pe care a susţinut-o cu pasiune în ajun, dă dovada unei rare  nobleţi şi a unei superiorităţi sufleteşti”…

Nu s-au identificat încă acele probe zdrobitoare care să-l facă să renunţe el sau urmaşii la credinţa pe care o avea, meritul lui I.Al. Brătescu-Voineşti este cu atât mai mare cu cât cele afirmate mai sus, deşi scrise înaintea marilor descoperiri arheologice, mai ales în ultimii ani, o seamă de alţi autori îi susţin ideile. Dintre aceştia, cartea scrisă de Valeriu D. Popovici-Ursu îi pune în prim plan pe:

Iosif Constantin Drăgan, cu Istoria românilor, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1999, Mogyoria-Maggyarorszâg, Ungaria  şi Istoria magyorilor, Ed. E.N. Buc., 1998, Noi tracii: Istoria milenară a neamului românesc, Ed. Scr. Rom. Craiova, 1976, Mileniul Imperial al Daciei, Ed. Şt. – E., Buc., 1986, Imperiul romano-trac. Ed. E.N., Buc., 2000, cât şi foarte multe articole publicate în diverse reviste.

Paul Lazăr Tonciulescu, cu Impactul Romei asupra Daciei, Ed. Miracol, Bucureşti, 1997, Romania paradisul regăsit, Ed. Obiectiv, Craiova, 2003,  Secretele Terrei- Istoria începe în Carpaţi, Ed. Obiectiv, Craiova, 2000.

Nicolae Miulescu, cu lucrarea Da Ksa – Ţara zeilor, Ed. Obiectiv, Craiova, 2005.

Prof. univ. dr. Augustin Deac, cu Istoria adevărului istoric, în două volume,  Pagini din istoria adevărată a Bulgariei, Din istoria Ucrainei – Ţara de margine.

Preot Dumitru  Bălaşa, cu Basmul romanizării – Dacii, întemeietorii Romei, Fund.Artelor Dor, Craiova, 1998.

Conf. univ. dr. G. D. Iscru, cu Traco-Geto-Dacii Naţiunea Matcă din spaţiul carpato-danubiano-balcanic, Ed. a III-a CEL, Nicolae Bălcescu, Bucureşti, 2003.

Gabriel Gheorghe, iniţiatorul  Societăţii Cultural-Ştiinţifice GETICA, autor al cărţilor Studii de cultură şi civilizaţie românească, în două volume.

Dr. Napoleon Săvescu, cu lucrarea Noi nu suntem urmaşii Romei.

Îi mai amintim: Viorica Enăchiuc, Silviu Dragomir, prof. Tudor Diaconu,  prof. Timotei Ursu, Vladimir Brilinsky, Eugen Delleea, dr. Lucian Iosif Cueşdean, Maria Crişan, Aurora Peţan, arh.  Silvia Păun, Mioara Căluşiţă-Alecu, Dan Ion Predoiu, Vicu  Merlan ş.a.[1]

Prof. Ana Dumitrescu
[1] Publicat în revista din 29 iulie 2014.