Al. Florin Țene încheie seria de romane despre Sfinții închisorilor comuniste cu viața martirului filosof Mircea Vulcănescu                                                                          

Adeptul unei Românii a spiritului, filosoful Mircea Vulcănescu a vizat, prin opera sa, „dimensiunea românească a existenței”, îndrăzneală pentru care, „temnița și Zarca Aiudului” în care l-a încarcerat așa-zisul tribunal al poporului, în fapt, o unealtă stalinistă, l-a transformat „în martir și mucenic hristic”, așa cum susține scriitorul-patriot Al. Florin Țene, într-un volum restitutiv, aș putea spune, intitulat „Nu se schimbă ispitele, se schimbă numai sensul lor”. Acest roman a văzut lumina tiparului la Editura „Napoca Star” din Cluj-Napoca, în 2024. 

Cartea în sine reprezintă oglinda vieții și cugetului marelui filosof naționalist, Mircea Vulcănescu, prezentat cititorului român, printr-o narațiune romanțată (realitate-poveste) ce „completează literar epectaza unui intelectual care a refuzat compromisul, față de imanentul nivelator al lumii comuniste”, așa cum subliniază, cu elocvență, în prefața cărții, cunoscutul poet, istoric și publicist, Ionuț Țene.

Autorul, un bun cunoscător al operei și vieții marilor cărturari români anticomuniști care au luat atitudini ferme împotriva orizonturilor roșii, apărute pe cerul României odată cu invazia  tancurilor sovietice, surprinde cu fantezie, dar și pe baza documentelor studiate în răstimp, profilul spiritual și românismul, fără cusur, ale lui Mircea Vulcănescu (filosof, economist, profesor de etică, sociolog etc.), format la școala lui Nae Ionescu și la cea a lui Dimitrie Gusti. Școală care i-a dat universalității pe Constantin Noica, Mircea Eliade, pe rafinatul Dan Botta, dar și pe Paul Sterian ș.a.

Bun cunoscător al istoriei patriei române, Al. Florin Țene surprinde maiestuos, atât prin procedeele sale literare, cât și prin cele legate de o bogată documentare, situația României, de după Unirea cea Mare, de la 1918, când se descătușaseră toate energiile, și când Neamul Românesc, prin Proclamația Regelui Ferdinand, dar și prin înaltele sale spirite cărturărești, dorea să-și retrăiască istoria, trecând de la pesimismul curentelor poporaniste și semănătoriste, la recuperarea integrală a sufletelor și a moralei creștine, strâns-unite în ceea ce s-a chemat mai târziu „Gruparea de la Gândirea”, având ca port-drapel pe Nichifor Crainic, nucleu în care au strălucit și Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Lucian Blaga, Ion Petrovici, Ion Pillat, Dumitru Caracostea, Tudor Vianu, Cezar Petrescu, Gib. I. Mihăiescu, Al. Busuioceanu, Dumitru Stăniloaie, dar și mai tinerii scriitori naționaliști N. I. Herescu, Radu Gyr, Pan. M. Vizirescu, Victor Ion Popa, Vintilă Horia, Ovidiu Papadima ș.a.

Asta până când ispitele lumii noi și-au schimbat sensul și comuniștii și-au pus, în planul lor de deznaționalizare și deculturalizare a României, uciderea unei întregi generații de intelectuali, prin acel „tribunal al poporului”, condus de un birou politic stalinist, avându-i în frunte pe Gheorghiu-Dej și Ana Pauker, dar și pe Alexandra Sidorovici (soția lui Silviu Brucan), acuzator public la Tribunalul Poporului  (1945-1946).

Prin harul său nativ, dublat de un profund simț al esteticului îndumnezeit în vocabula „patrie”, seniorul Al. Florin Țene își începe povestea privindu-l pe Vulcănescu, arătându-i cititorului fațeta acestuia, încă de pe băncile școlii primare, ca purtător de ghiozdan, „Abecedar”, „Carte de Socoteală”, „caiet de caligrafie”, „creion bine ascuțit în penar și gumă”, ajungând până la acuzațiile nefondate aduse marelui cărturar de către comuniști, acelea „de crimă de dezastrul țării, prin săvârșirea de crime de război”, când, după cel de-Al Doilea Război Mondial”, România intrase în colții sfâșietori ai bolșevismului. 

„Filosoful și economistul stătuse timp de șase ani în pușcăriile comuniste, care coborâseră iadul pe pământ. Acesta a fost arestat în 1946, în lotul al doilea al foștilor membri din Guvernul Antonescu, acuzat de crime de război. A fost permanent torturat și chinuit în temnițele comuniste de călăii de la Văcărești, Jilava și Aiud”. 

A murit în ziua de 28 octombrie 1952, la doar 48 de ani, la infirmeria Penitenciarului de la Aiud, într-un frig cumplit, fără medicamente și fără măcar o lumânare. A spus, atunci, printre altele: „Rostul meu în viață s-a terminat. Am început o operă, dar n-am fost în stare s-o duc până la capăt. Am predat la o catedră pe care am părăsit-o tocmai în clipele în care trebuia să fiu prezent.  M-am despărțit de studenții pe care îi iubeam tocmai în cele mai dureroase momente ale istoriei. Am crezut că mi-am făcut datoria față de această țară hăituită și jefuită cu nerușinare, față de acest neam însângerat (…). Să nu ne răzbunați!”

Această profetică rostire „Să nu ne răzbunați!” reflectă chintesența luminii de care au dat dovadă acești „sfinți ai închisorilor” comuniste, cărora, în vremurile de astăzi, în loc să fie canonizați, li se dărâmă statuile, fiind, încă o dată, condamnați, sub presiunea noilor curente politice totalitare, care urmăresc, sub ascunzișul unor formule pseudodemocratice, aceeași logică a răzbunării și a intoleranței, față de spiritul etnic al națiunilor, față de libertatea de conștiință, prefigurând, printr-o „revoluție permanentă”, neocomunistă, un neomarxism care promovează „tot ce e mai urât în om”, cum bine susține Al. Florin Țene, care mărturisește: „Cu acest roman despre viața martirului închisorilor comuniste – Mircea Vulcănescu, închei seria de romane despre cei șase sfinți ai închisorilor: Radu Gyr, Traian Dorz, Vasile Militaru, Valeriu Gafencu, Petre Țuțea și Mircea Vulcănescu (…). Priviți fie ca adevărați martiri creștini, fie ca mistici fanatici, acești oameni au fost numiți „Sfinții închisorilor”, fiind propuși pentru canonizare” (…).  Istoria nu uită cele întâmplate, dar victimele și urmașii acestora au iertat”.   

Iată mesajul unui scriitor născut și nu făcut, ale cărui învățături creștinești țin de Biserica noastră strămoșească, cea care ne învață, așa cum spunea și fostul poet-deținut politic, Traian Dorz, să nu ne urâm dușmanii: „Nu-ți urî dușmanii nici în gând măcar/ Nu-ntrista iubirea cu nimic amar/ Numai bunătatea arma ta s-o faci/ Și blândețea punte, când răspunzi sau taci.”

Felicitări, domnule Al. Florin Țene!