Desen: Ștefania NOVAC, 2020

 

Minunea lui Dumnezeu, Eminescu

După ce Dumnezeu a sfinţit lucrarea Lui
Cuvântul în tine a căpătat mişcare
A ochilor ce dau de ştire în ziua nimănui
Spre a înţelege noua-ntruchipare.

In această zi ai împărţit bucăţi din tine,
Poeme să le-nţelegem în ceas de mântuire,
Ajutorul măduvii timpului ce vine,
A leoaicei cu ochii verzi eliberată de iubire.

O mie de ani într-o singură zi
Proclamă un ceas fără eroare,
In duminica de suflet te-aştept să vii
Poemul să-l citeşti întruchipat din mare.

Prilej universal de a ne cunoaşte,
De a întoarce cuvântul înapoi,
În mielul de la Ipotești ce tăcerea o paşte,
Aşa cum va fi în Ziua de Apoi.

Eminescu nu minte niciodată

El doar spune ce-i şopteşte viitorul
Trecutul adus în mere coapte din pom
Sau busuiocul sfinţit în pridvorul
Oglindit în picătura de atom.

Iubirea e sinceră când o uită-n cuvinte
Spuse ca rotocoalele de fum
Fiinndcă niciodată Eminescu nu minte
El doar rătăceşe versul pe drum.

Cerul în verbul lui e ca apele
Ce curg pe clopotul învechit
Când muza “aburită” închide pleoapele
Convinsă că Poetul n-a minţit.

Fruntea îi e asudată de gânduri pe mal
În însingurătate muzele le mai încurcă
Văzându-le alunecând goale pe-un val
Poetul în morile cerului mai urcă.

Lângă coapsa ei Eminescu e beat
Ca şerpii din vitrină, din platină,
Dar niciodată nu se lasă împerecheat,
Însă tâmplele-i bat şi se clatină.

Eminescu nu minte niciodată, dar niciodată…
În poemele lui se aprind verbele în lumină,
O spune în vers, seara, la câte-o fată,
Muza de porţelan auzind recită și ea în vitrină.

Eminescu nu a avut viaţă personală

Eminescu viaţă personală nu a avut
El sprijinea cerul să nu cadă peste noi
Se făcea nor şi-n tăcere cuvântului scut
Spre turnul potopit de ploi.

Eminescu nu a avut viaţă personală
Întâmpia zorii alergând prin fum
Salvând marinarii surprinşi în cală
S-au fecioarele urmărite pe drum.

Eminescu viaţă personală nu a avut
Fântânilor spre seară le aprindea lumină
Şi cumpenelor le punea în vârf un soare de lut
Salvând amurgul de rugină.

Eminescu nu a avut viaţă personală
El curgea molatic ca un râu sub lună,
Atunci când vântul coboara cu-o rafală
Păzea livada cu Poezia împreună

Eminescu viaţă personală nu a avut
Târziu se culca învelit de-o zeghe
Și-atunci mai scria un poem ce l-a durut
Până când cocoşii îl striga, stând de veghe.

Eminescu e soldatul ce apără iubirea
Cu pana înmuiată în cerul albastru
Înconjurat de muze mușcând din măr iubirea
De parcă rupe lumină dintr-un astru.

Eminescu trăieşte întotdeauna în vis
Stând de straje cuvântului scris.

Vibraţia iubirii de neam
Lui Eminescu

Poetul cultivă iubirea de neam şi ţară,
au făcut-o moşii din mii de motive;
în marea sete a lor de primăvară
tânjind după Cuvinte definitive.

N-am avut șansa odată să te-ascult
Când sunetul vibra în poezia ta,
Istoria se-ntrupa în lumina din cult,
Iar fiecare cuvânt devenea o stea.

Aduci de dincolo de ceaţă străbunii,
Şi versul ne urcă-n clipe însorite
De parcă ies părinţii sub razele lunii
Să te asculte de sub crucile-nverzite.

Din poezia ta neâncetat ies izvoare
Ce susură cuvinte de înţeles,
Eu te citesc şi parcă o cărare
Se deschide spre cuvântul ales.

Dar câte voi avea pe-un rest de soare,
La poezia ta mă prind rob total
Şi nicio bucurie n-aş avea mai mare
Când te citesc în linişte pe mal.

Văd la tine cum vibrează iubirea-
Virtute întrupată din lut şi soare.
De-ar fi s-aleg din noi dumnezeirea
Aş alege Poezia ta citită cu ardoare.

DOR DE EMINESCU

Au curs atâtea verbe pe pagini de poveste
Cum curge Oltul de veacuri prin Carpaţi
Şi dorul si-a cioplit cuvintele pe creste
Cum iubirea trece de la părinţi în fraţi.

De atâta dor zăpezile cer poeme în brazde
Şi cuvintele lui se fac stele pe cer de ape,
Paginile, în clipe ancestrale, ne sunt gazde,
Şi, pe neştiute vin din veşnicie să se-adape.

Îmi este dor de Eminescu pe înserate
Când îi citesc versul pe genunchi de iubită,
Construiesc din metafore cu migală palate
Şi alături de el cad iarăşi în ispită…

EMINESCU

Eminescu, cetatea limbii române
cu toate turnurile Carpaţilor
modelate de balade
în care îşi au adăpost
Decebalus per Scorilor, Mircea cel Bătrân,
toţi bărbaţii înmuguriţi pe acest pământ.

Eminescu planetă luminoasă
în jurul căruia gravitează astrele cuvintelor
laminate de înţelepciunea poporului
scrise pe hrisovul brazdelor cu plugul.

Eminescu cetate cu toate punţile lăsate
să intre armata îndrăgostiţilor
cu pletele argintate de stele
şi braţele pline cu roadele cîmpiilor
întinse în inima noastră.

Eminescu paşi de aur ce se aud trecând
din istorie în limba noastră
şi luând forma cuvintelor
ce ne leagă
precum iubirea, precum aerul
de acest pământ dulce
ca limba română
precum Eminescu.

CA AERUL ŞI SEVA, EMINESCU…

Îi aud paşii venind dinspre lumină
Şi foşnetul stelelor în părul LUI
Când plopii fără soţ îl aşteaptă să vină
La fereastra unde dorul s-a aprins în gutui.

Coborâd dinspre Carpaţi îI aud uneori
Cu fruntea împodobită de gânduri
Pe cărări de-argint şi flori
De tei presărate rânduri, rânduri.

Îi aud glasul venind dinspre trecut
Dulce ca mierea cuvintelor străbune
Când este veacul şoaptă de-nceput
Şi luna vibrează iubirea pe strune.

Doinesc tulnice pe poteci de munte
În balade prelungind chemarea
Aşternută peste veacuri punte
Pe care să vină odată cu zarea.

Din poeme se desprinde, spre el venim,
Ca aerul şi seva ce-n arbori suie,
În fiecare dintre noi îl regăsim
Cioplit în inimi veşnică statuie.

DOR

Îmi este dor de câmpul înflorat pe cămăşi de in
De roata horei jucată la fântână
De fetele ce-aduc din vii în doniuţe pelin
Când îşi mână ciobanul oile la stână.
De palma aspră ce-nfige plugu-adânc
Întorcând brazda recoltei viitoare,
Mi-e dor de ţăranul cu plosca la oblânc
Umplută cu apa rece rece la izvoare.
Îmi este dor de pasul lui apăsat pe hotar
Când cumpăneşte ploaia în privire
De braţele vânjoase ce pun în car
Rodul crescut din marea iubire.
Mi-e dor de cumpăna ce coboară din cer
În ciutură apa rece şi curată,
De roţile încinse cu verghetele de fier
Pe uliţa satului de ploaie arată.
De vorba ţăranului, înţeleaptă, mi-a dor,
Spusă cu asprimea mierei de labine.
Pădurea în care n-a intrat topor
Aşteaptă anotimpul, care, nu mai vine!