Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

ALTFEL DE CARTE. ÎN EA DESPRE MIHAIL SADOVEANU

ALTFEL DE CARTE. ÎN EA DESPRE MIHAIL SADOVEANU, autor:

Schitul Vovidenia. Reper de istorie şi tradiţie pe plaiurile Neamţului se intitulează volumul de o formă grafică deosebită care şi numai prin răsfoire te cheamă nu doar la citirea lui cât mai ales la meditaţie adâncă, cucernică într-un fel, nu numai pentru că e scris de un om al bisericii ortodoxe arhimandritul Timotei Aioanei, fiu al Fălticeniului Moldovei noastre, investit şi ca cetăţean de onoare al comunei Vânători-Neamţ care şi ea înseamnă istorie şi cultură (cu muzeu sătesc de recunoaştere internaţională şi un parc natural în incinta căruia bat clopotele a 16 mănăstiri şi schituri renumite), binecuvântată prin Cuvânt înainte, semnat de Înalţii Teoctist şi Daniel, patriarhi în succesiune care spun vorbe de preţuire despre Vovidenie, schit, biserică şi Casa Domnului, unde un loc de aşezare statornică a avut şi păstrează şi mai marele nostru om al culturii, care a fost şi a rămas Ceahlăul Carpaţilor – Mihail Sadoveanu…

Iniţiativă locală, rod al dărniciei Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului, Direcţiei Gestionare Fonduri Comunitare pentru Turism, Asociaţiei Române pentru Educaţie Individual Adaptată, proiect selectat şi realizat în 2012 în cadrul Programului Operaţional Regional şi co-finanţat de Uniunea Europeană prin Fondul Român pentru Educaţie Individual Adaptată, cartea, distribuită gratuit celor norocoşi şi interesaţi, place şi este folositoare. În ce mă priveşte, alături de Înalţii Ierarhi citaţi şi de părintele arhimandrit Timotei, autorul, îmi permit să rămân alături de narator, făcând cunoscut cititorului dimensiunea, aproape uitată, a celui ce a fost şi a rămas pentru mulţi români Ceahlăul Carpaţilor româneşti, magnificul Mihai Sadoveanu, care continuă să ne încălzească   sufletele …

Oferind multe pagini de aducere aminte, autorul, referindu-se la maestrul scrisului românesc, scrie (p.212): “Trebuie menţionat, chiar dintru început că Sadoveanu, ca de altfel mulţi scriitori, a avut o viaţă zbuciumată, plină de căutări, împliniri, ezitări şi chiar scăderi”. Sadoveanu a fost om, cu bunele şi relele lui, mi-ar spune tata, care nu avea carte multă dar purta cu dânsul balanţa aprecierilor drepte, adaug eu. „Toate acestea, continuă ierarhul, însă, nu pot întina strălucita capodoperă literară pe care ne- a lăsat-o”.

Şi propunându-ne să citim cartea – nu ne-o spune chiar direct – Timotei Aioanei ne invită să descoperim , alături de sine, un altfel de Sadoveanu, pe cel care a fost, este şi a rămas, nu pe cel din unele maculaturi, am zice noi, un Sadoveanu mare iubitor al valorilor spirituale ale Sfintei noastre Ortodoxii, manifestată în mai multe chipuri. Şi, în acest sens, ni se recomandă scrierile sale cu caracter hagiografic, pe care ni le şi indică, nouă rămânându-ne să le solicităm bibliotecarului: „Povestiri de petrecere şi folos” (1920), „Spre Emaus” (1924), „Sfintele Amintiri” (1926), „Istoria sfinţilor Varlaam şi Ioasaf de la India” (1930), „Legende Sfinte” (1947), „Psalmii lui David”  în traducerea lui Sadoveanu (1991).

Încă din 1905 Sadoveanu era preocupat de rescrierea într-o frumoasă limbă română a Sfintei Scripturi, care să fie publicată într-un mare tiraj, pentru a fi la îndemâna oricui, fiind redat în acest sens textul care i-l adresa lui Spiru Haret, conducătorul atunci al Ministerului Culturii şi Instrucţiunilor publice: „Cartea sfântă ar trebui distribuită gratis, într-o ediţie cartonată şi ilustrată cu icoane, în orice colibă a ţării; să stea sub icoane şi-n casa cărturarului şi-n casa celui neştiutor de carte, la acesta din urmă cu nădejdea că-i va păşi pragul casei un ştiutor de carte pentru a o  deschide şi pentru a-i umple sufletul şi casa de lumina învăţăturii dumnezeieşti”.

Gândurile lui Sadoveanu au rămas doar manuscrise, apreciate de relatator: „primele versete din „Facere”, spune arhimandritul, Sadoveanu le-a redat astfel, punctând frumuseţea stilistică şi cunoştinţele solide pe care le avea”: „La început Dumnezeu a făcut cerul şi pământul. Pământul era vălmăşag şi pustietate; întuneric era deasupra adâncului şi suflarea lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”.

Că Sadoveanu era un altfel de om decât ni-l descriu unii literaţi care trăiesc şi citesc alături cu realitatea ne sunt prezentate, ca inedite, adevăratele mărturii ale celor care l-au cunoscut direct pe magistru. Referindu-se la romancier, ni se spune, arhimandritul Vasile Vasilache din SUA scrie într-o lucrare autobiografică:  „În 1935, Mitropolit la Iaşi era Nicodim, un vechi şi bun prieten al lui Mihail Sadoveanu, la care scriitorul  venea adesea. Şi unul şi altul  erau povestitori de seamă în limba românească. În acel timp eu eram Director al Mitropoliei şi editor al revistei „Mitropolia Moldovei”. Şi cum în 1936 apăruse o nouă traducere a Bibliei, făcută de Mitropolitul Nicodim, Gala Galaction şi pr. Vasile Radu, am închinat un număr de revistă noii traduceri a Bibliei. Şi pentru aceasta am cerut să-şi exprime aprecierea şi scriitorii ieşeni Mihail Sadoveanu şi Ionel Teodoreanu. Ducându-mă în acest scop la Mihail Sadoveanu, el m-a primit la Copou cu caldă prietenie şi mi-a făgăduit articolul, dar mi-a spus ca după el să retipăresc studiul prezentat de el, cu câţiva ani mai înainte, în revista „Viaţa Românească”, cu privire la noua traducere a Psalmilor în româneşte, în care el evidenţia calităţile traducerii făcute de Mitropolitul Nicodim. Era un studiu profund, făcut pe comparaţii amănunţite de texte vechi ale Bibliei în româneşte”.

Cum între anii 1950-1959 părintele Vasilache a fost egumen la Schitul Pocrov al Neamţului, Sadoveanu, ca şi în alte cazuri, ca literat, „a imortalizat frumuseţea aşezării monastice de la Procov”, părintele Aioanei reaşezânu-i cuvintele „de o rară frumuseţe” şi în cartea sa: „…Procovul  este un schit de munte, deasupra chinoviei de la Neamţ. Când ajungi sus, găseşti o poiană, căreia i-am spus „Poiana Raiului”. Schit, căsuţe, arhondaric, livezi – trebuie să le cercetezi, ca să ţi se umple sufletul de dulceaţă. Însă nu poţi ajunge în asemenea cetăţuie nici cu automobilele, nici chiar cu trăsura cu cai. Greu şi cu primejdie e urcuşul într-un car cu boi, printre trunchiuri căzute pe margine de prăpastie. Un harnic om din vremurile nouă a chibzuit un plan de şosea ca să ajungi acolo cu automobilul. Frumos lucru. Multă lume s-a bucurat de această bună-vestire; dar alţii – iubitori ai tainelor – s-au bucurat mai puţin, înţelegând că, dacă ajungi în cinci minute cu cea mai uşoară înlesnire acolo sus, apoi a doua zi „Poiana Raiului” nu mai este. Se stinge aicea şi apare în alte singurătăţi ale muntelui, încă nesiluite, unde un cuvios schivnic va alcătui alt Pocrov al sufletului.  Drept aceea, vlădica Nicodim, stăpânul acelui loc, n-a binecuvântat planul oamenilor noi şi „Poiana Raiului” se află încă în fiinţă. De altminteri, într-o regiune ca asta a Moldovei, ca şi în celelalte ţinuturi româneşti, are grijă Dumnezeu  să deschidă din când în când calea spre locurile depărtate şi ascunse… N-aş putea spune că sunt un iubitor al progresului tehnic, şi cu toate acestea mie mi-i dragă această Ţară şi acest popor aşa cum sunt şi doresc uneori să rămână totul nestricat, ca „Poiana Raiului” de la Pocrov”.

Este redată în cartea despre care vorbim şi o vizită pe care Mihail Sadoveanu a făcut-o după 1948, “înainte ca boala să-l ţintuiască într-o stânjenitoare suferinţă fizică”, la „Poiana Raiului”, relatată de părintele Vasile Vasilache prima oară la un simpozion organizat la Michigan, la 8 noiembrie 1980, cu prilejul Centenarului Naşterii lui : Sadoveanu locuia vremelnic în casa mult încercatului vlădică Visarion Puiu, aflată în spaţiul monastic al unui schit ce aparţine de marea larvă nemţeană, Vovidenia, era “ într-o dimineaţă de vară cu soare, mă suisem pe culmile Pocrovului, dimpreună cu un ucenic al meu de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, Sandu Topornischi, care venise să mă viziteze. Pe la orele 10 dimineaţa, un călugăr vine să mă cheme: „Vino repede, că domnul Mihail Sadoveanu şi mulţi musafiri sunt în Schit !” Când vin, găsesc în chilia mea pe Mihail Sadoveanu care-şi luase puţină odihnă. Ne bucurăm nespus de cinstea vizitei şi spre bucuria musafirilor, rog pe Sandu să cânte ceva din poeziile lui Mihai Eminescu. Tânărul cântăreţ, înzestrat cu un deosebit dar al cântării, atrage admiraţia tuturor şi îndeosebi a lui Mihail Sadoveanu, care ar fi voit să-i cânte mai multe poezii din Eminescu, însă tânărul nu le ştia pe de rost, iar eu nu aveam cartea cu poeziile lui Eminescu în schit. Atunci am aflat ceva cu totul deosebit: Mihail Sadoveanu ştia toate poeziile lui Eminescu pe de rost. El spunea textul  şi tânărul cântăreţ le cânta. Uimit  de aceasta îl întreb: „Cum de-ai învăţat, Cucoane Mihai, toate poeziile lui Eminescu, care numără sute de pagini?” El mi-a răspuns: „Mi-au plăcut mult şi numai atunci  ajungi ca o poezie şi un text să te pătrundă, când îl ştii pe de rost, atunci el se topeşte în fiinţa ta, făcându-ţi să răsune de frumuseţile exprimării şi ale gândirii, toate fibrele fiinţei tale.” Văzând talentul cântăreţului, Cuconu Mihai, cere să-i aduc cartea Prohodul Domnului. Şi pe când tânărul Sandu cânta mai multe stihuri din Starea I-a, a II-a şi a III-a, Mihail Sadoveanu lăcrăma. Era mărturia unei simţiri calde pentru suferinţele Celui ce pătimise atâtea de la oameni”.

Dar, spune cartea, un alt Sadoveanu este învederat şi de înflăcărarea cu care scriitorul a imortalizat personaje sfinte din trecutul glorios al neamului nostru românesc, cum sunt Sfântul Ioan de la Râşca, în romanul „Vremuri de bejenie”, Sfântul Cuvios Daniil Sihastru, binecredinciosul Ştefan cel Mare şi Sfânt în romanele „Fraţii Jderi” şi „Viaţa lui Ştefan cel Mare”.

O întâmplare istorisită de acelaşi părinte Vasilache subliniază cât de mult ţinea scriitorul ca Ştefan cel Mare să fie prezentat în culorile cele mai favorabile, fără de pată: „Într-una din veri scrisesem  o carte, „Păcat şi pedeapsă”, în care, după câteva capitole de analiză a păcatelor şi pedepselor, încheiam cu un capitol despre pilde istorice de păcate şi pedepse. La auzul acestora, maestru Sadoveanu ceru să-i istorisesc câteva. Fără să fiu atent, i-am spus şi pedeapsa ce şi-a luat Ştefan cel Mare, care a cucerit Chilia de la munteni, când domnitor era Vlad Ţepeş, ce-l ocrotise  pe Ştefan Vodă în anii de prigoană de către ucigătorii tatălui său. Atunci Ştefan cel Mare, în lupta de la Chilia, a primit o rană care nu i s-a mai vindecat toată viaţa şi la sfârşit tot de ea a murit. Abia sfârşisem de spus acestea şi parcă-l văd pe Cuconu Mihai cum sare în apărare eroului lui preferat, Ştefan cel Mare. Se scoală de pe scaun, păşeşte cu paşi grei şi plini de energie, spunând că Ştefan cel Mare, ca Părinte al Moldovei, a luptat la Chilia să-şi apere casa neamului său… I-am admirat pledoaria iubirii sale pentru Ştefan cel Mare şi Sfânt, plină de o elocvenţă rară”.

Mărturii asemănătoare, legate de ataşamentul scriitorului Mihail Sadoveanu faţă de valorile bisericii ortodoxe şi oamenii ei, sunt şi altele, cartea reamintind relatarea părintelui Ioan Gherasim în volumul “Petru Pogonat: Meditaţiunile unui călugăr smerit”. Este relatat faptul că, în anii de seminar, autorul cărţii spune că l-a văzut des pe Sadoveanu, prezent la slujbele din biserica mare a Mănăstirii Neamţ sau în biserica Schitului Vovidenia, unde nu doar că asista ca mirenii obişnuiţi, dar scriitorul participa efectiv  la sfintele oficieri, rostind cu propriu-i glas psalmii Utreniei, pe care-i ştia pe de rost.

Este reţinut şi menţionat faptul că „printre contribuabilii care au ajutat la ridicarea paraclisului – Schitului –  se numără (pe lângă vieţuitorii de la Neamţ şi Vovidenia) şi Mihail Sadoveanu, care a donat o importantă sumă de bani (p. 94)”…

Edificator, socoteşte autorul, cazul povestit de părintele Cleopa  de la Sihăstria, care relata, şi cartea redă, faptul că Sadoveanu l-a trimis la Iaşi, la mitropolitul Sebastian Rusan, să-i spună în ce pericol mare se afla, evitând consecinţele. Se reţine şi cele aflate de la părintele Ioan Ivan, directorul Seminarului teologic, când Sadoveanu şedea la Vovidenia, căruia, la rugăminte, îi trimitea seminarişti să-i cânte piese muzicale religioase sau populare, când simţea trebuinţa.

Astăzi, Casa Memorială Visarion Puiu, aflată în spaţiul monastic al Schitului Vovidenia, adăposteşte şi un bogat Muzeu memorial Mihail Sadoveanu, în cadrul căruia se organizează multe manifestări culturale care omagiază viaţa, personalitatea şi opera literară a celui mai mare şi reprezentativ român din toate timpurile, dintre care şi filme documentare, difuzate la posturi de radio şi televiziune, centrale şi locale. Se află aici la muzeu şi câteva pagini manuscris din romanul „Demonul tinereţii”, personajul lui central fiind un călugăr de la schit.

„…Sadoveanu, artistul desăvârşit al cuvântului, scrie Timotei Aioanei, admira frumuseţea locului, dar şi frumuseţile spirituale ale monahilor de la schitul Vovidenia, care cu greu se lăsau descoperite, fiind măiestrit tăinuite sub mantia smereniei şi îmbrăcate în discreţia  rasei monahale”. Cartea realizată, spune acelaşi, ale căror pagini de manuscris sunt nişte foi dintr-o agendă, scrise cu creionul, ceea ce înseamnă că Sadoveanu putea scrie chiar şi un roman în astfel de condiţii, avea să fie considerată de criticul literar George Călinescu drept „fascinantă”, dar romanul „Demonul tinereţii” nu este nici într-un caz o excepţie a creaţiei sadoveniene. Doar atestă că a avut o preocupare constantă pentru mânăstiri, viaţa călugărească în special, pentru ortodoxie în general.

Cartea este rodul unei simple excursii, într-o chilie smerită de la Vovidenia, unde se mutase încă din 1918, după cum este pus să ne confirme zămislirea ei secretarul personal al scriitorului – Constantin Mitru – în vara anului 1928, publicată în toamna aceluiaşi an, la Iaşi, la Editura Cartea Românească. Părintele Natanail, eroul principal al romanului, este un monah cu o viaţă aparte, el face drumul în căutarea ieroschimonahului Iosif „de sus de munte”, poate la Pocrov, doar pentru a se mărturisi, depărtându-se, astfel, de « demonul tinereţii »…, încercare pe care naratorul o explică pilduitor: „Să reţinem că părintele Natanail  nu urcă în munte cu alt scop, decât acela de a se spovedi. Aşadar, demonul cărnii, ispita lumii acesteia, poate fi biruită nu doar prin forţe proprii, ci şi prin pocăinţă şi rugăciune, care îl aduc pe Mântuitorul Hristos aproape de noi, chiar în taina fiinţei noastre”.

Că „schiturile şi chinoviile retrase, marile mănăstiri ctitorii voievodale au constituit pentru scriitor adevărate oaze de linişte, dar şi izvoare nesecate de inspiraţie”, cum măiestrit se exprimă părintele autor al cărţii recenzate, stau exemple cărţile pe care cu dărnicie ni le pune la dispoziţie: în romanul „Vremuri de bejenie”, scriitorul realizează un portret memorabil al stareţului Ioan , călugăr cu viaţă sfântă, pe care Sfântul Sinod avea să-l treacă în 2008 în rândul sfinţilor sub numele de Sfântul Ioan de la Râşca şi Secu, sărbătorit la 30 august; în cartea „La noi la Viişoara” este descris părintele Antonie, egumenul Schitului Bourului care, într-o iarnă grea, a salvat viaţa unui boier care, cu ani în urmă,  îi batjocorise familia;  în cartea „Peste munte” e vorba despre un călugăr simplu şi nevinovat care nu cunoştea ce este răutatea omenească şi nici nu ştia să se prefacă în ceea ce realiza; în „Ţara de dincolo de negură” scriitorul ne întovărăşeşte cu pustnicul cel bătrân, Antonie, călugărul prieten cu poezia, care hălăduieşte cu Dumnezeu prin singurătăţile vieţii. Apoi, să nu uităm de ieromonahul  Veniamin din cartea „Poveşti de la bradul strâmb”, alt ieromonah Veniamin din cartea „Lacrimile ieromonahului Veniamin”, de părintele Augustin din „Cântecul Mioarei”, un monah smerit care, pentru apropierea de Hristos, Mântuitorul, şi-a luat drept canon să  doarmă în clopotniţă. În „Fraţii Jderi” scriitorul face să ne întâlnim cu o adevărată obşte monahală, Nicodim Jder, vieţuitor şi el la Schitul Vovidenia, ca şi Ifrim, Stratonic, Ioanichie, dar mai ales arhimandritul Amfilohie Şendrea, unul dintre cei mai apropiaţi sfetnici ai domnitorului Ştefan cel Mare.

Despre arhiereul Narcis Creţulescu, născut la Costeşti-Botoşani, 3 decembrie 1835, primul stareţ episcop al Mănăstirii Neamţ, profesor apoi director al Seminarului teologic din Huşi, episcop vicar al sfintei Mitropolii de la Iaşi,  funcţie pe care nu şi-a exercitat-o nici un pic, refuzând să facă jocul unor partide politice, întorcându-se la „Betleemul duhovnicesc”, Mănăstirea Neamţ, este astfel zugrăvit de Mihail Sadoveanu în volumul „Foi de toamnă”: “Bătrânul vlădică avea un suflet de cronicar, naiv şi simplu. Era şi puţin poet. Din felul cum istorisea, din faptele şi icoanele sigure pe care mi le punea înainte, mi-a rămas impresia că am înainte-mi un om  care a fost martor şi a văzut cu ochii lui… Rostea nume de ctitori: Bogdan Vodă, Alexandru, Ştefan Vodă, Petru Rareş. Erau cunoştinţe de-ale lui şi-i ştia de-aproape. Ofta amintindu-şi de feţe cuvioase ale trecutului, de un Paise, un Varlaam, un Veniamin. Despre ei stă scris pe ziduri, pe cruci şi-n urice, zicea el. Unii sunt zugrăviţi şi-n bisericile noastre (p. 160)”…

Este reamintit în cartea despre Schitul Vovidenia că precum Mihail Sadoveanu şi alţi scriitori s-au apropiat de aceste locuri purtătoare de sfinţenie, astfel, însăşi Profira Sadoveanu, în cartea sa „Planeta răsărită” face referiri că şi scriitorii Ion Creangă, Gala Galaction, poetul ieşean George Lesnea, au fost atraşi de frumuseţea şi istoricul acestor locuri, cu locaşuri de cult care ne aduc linişte, pace şi iertarea păcatelor. Şi nu numai ei, că trebuie să nu-i uităm nici pe Mihai Eminescu, pe Alexandru Vlahuţă, Calistrat Hogaş, Veronica Micle, Visarion Puiu, Constantin Ciopraga, lucru pe care îl respectă şi autorul.

„Cum am ajuns la Mănăstirea Neamţului, am lăsat aşezarea monahicească-n dreapta, am urcat drumuşorul cu brazi şi am dat în deal la Vovidenie, îndată toaca din clopotniţa pitică, lovind ritmat tăcerea văilor străbune, ne cheamă iar pe toţi să ne-adunăm”, scrie Profira Sadoveanu, în „Planeta părăsită”, editura Minerva, Bucureşti, 1987, p. 185, iar DANIEL, Patriarhul României, depănându-şi în Cartea noastră impresiile despre acelaşi aşezământ monahal încheie, reamintindu-ne: „Hramul „Intrării în Biserică a Maicii Domnului” care ocroteşte acest schit, ne cheamă la Vovidenia să ne interiorizăm , să coborâm mintea în inimă şi cerul în minte pentru ca să-l primim pe Hristos Cel ce ne caută pururea”.

Speranţa autorului este mare, insistând asupra personalităţii şi operei lui Sadoveanu, că zice undeva sfinţia-sa, „Cunoscând aceste preocupări pentru viaţa unor chipuri luminoase de monahi, făcând cunoştinţă cu literatura sa religioasă se poate spera ca prin ele să putem reface chiar şi parţial imaginea unui întreg, deoarece după 1990, Sadoveanu nu de puţine ori a fost dispersat şi privit unilateral, dintr-o perspectivă care nu reflectă în întregime complexitatea vieţii şi a operei sale, ce reprezintă o carte în care sunt strânse cu multă trudă şi dragoste toată frumuseţea şi poezia pământului românesc”. Aici revenim la ceea ce ce nota undeva autorul: „părintele Vasile Vasilache, ca şi alţi numeroşi slujitori bisericeşti, au suferit ani de temniţă grea. Nu putea, oare, Sadoveanu, să-i ajute ? şi răspunsul vine de la acelaşi, se pare că nu. Suferind, cu o pronunţată hemiplegie dreapta, scos din rosturile publice, romancierul a apus lent (19 octombrie 1961, la vârsta de 81 de ani) în casa vrednicului mitropolit al Bucovinei, Visarion Puiu, încheindu-şi călătoria, cu dorinţa neîmplinită de familie, aceea de a fi înmormântat la Neamţ, în „Poiana Liniştii”.  Idee şi argument la care achiesăm şi noi, rescriind cele de aici. De altfel, în acest sens, autorul vine cu un citat a lui Sadoveanu care lămureşte totul: „Nu voi muri pe de-a-ntregul  dacă mă simt solidar cu cei care au lăsat să picure în cărţi sânge din sângele lor, lumină din lumina lor, trecându-ne nouă un zâmbet de nădejde şi încredinţare că răspundem peste veacuri şi milenii unei chemări într-un veac viitor”.
*
Cartea este monumentală. În cele 300 de pagini dense în informaţii aflăm de toate: cuvinte de binecuvântare, după cum am mai spus, despre monahismul în istoria Neamţului şi despre începuturile vieţii călugăreşti la schitul Vovidenia. Ctitorii. Manuscrise alcătuite de către monahii de la Vovidenia sau care au fost dăruite acestui schit în decursul vremii. Biblioteca din trecut a schitului Vovidenia. Obiecte de patrimoniu. Lăcaşuri de cult şi egumenii lor. Ierarhi , călugări şi oameni de cultură – printre care şi Mihail Sadoveanu –care au trecut, vieţuit  ori s-au recreat, rugându-se, la schitul Vovidenia. Impresii despre acest aşezământ. Starea actuală a schitului Vovidenia şi a întregii salbe de locaşuri duhovniceşti din zona Mânăstirii Neamţului, inclusiv a acesteia, şi cu fonduri europene. Casa arhierească de la schit. Legătura de suflet şi prezenţa eternă aici a mitropolitului Visarion Puiu şi a scriitorului Mihail Sadoveanu, şi prin păstrarea şi împrospătarea celor două instituţii: Casa Memorială Visarion Puiu şi Muzeul Mihail Sadoveanu.  Concluziile la text şi Bibliografia bogată care i-au servit autorului sunt încheierea unei lucrări de anvergură care încântă prin sobrietate stilistică, ţinută grafică care aduce în actualitate străvechea artă tipografică  ecleziastă, bogăţie de informaţii dăruite cu cucernicie, duhovniceşte,  celor care am rămas şi suntem legaţi de biserică, dar şi celor interesaţi de bogăţia noastră arhitectonică, nu numai zidită cât mai ales simţită şi păstrată în sufletele noastre de buni români. Să căutăm cartea, să o cerem şi să o citim, meditând la ce spun vorbitorii din ea… Este o carte nascuta din dragostea autorului fata de biserica stramoseasca si slujitorii ei, fata de locurile natale si bogatiile spirituale in primul rind, fata de oameni in special, arhimandritul  TIMOTEI AIOANEI iubindu-si personajele cum,  parca,  numai la Cehov al  rusilor am mai intilnit. De aceea si zic: Bucura-te, Cucoane MIHAI ca in  ROMANIA mai sunt astfel de oameni, vita din Stefan cel Mare, luptatori pentru restabilirea adevarurilor candva pacalite… Citindu-te, simt ca scriind cartea aceasta a Imparatiei Neamtului, parintele Timotei inalta pentru noi romanii un indraznet si binefacator Imn de rugaciune catre Dumnezeu tocmai pentru purificare. O rugaciune plina de  poezia cuvintelor…



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 24 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5