Mihail Sadoveanu şi Valeria Mitru
de Mihai Ştirbu

Mihail Sadoveanu, scriitorul prolific, pătruns de frumuseţea şi farmecul locurilor copilăriei, explorator al istoriei neamului, pe care a transcris-o prin scrieri specific moldoveneşti, omul politic de mai târziu – criticat de unii pentru oportunismul de care ar fi profitat – rămâne pentru noi marele prozator. „Ceahlăul prozei româneşti”, după cum l-a numit Geo Bogza, a ştiut să se bucure de natura al cărei fin observator era, dar şi de viaţă, pur şi simplu.

Prima iubire, mama sa, căreia Sadoveanu îi semănă fizic era ţărăncă din Verşeni, de pe malul Moldovei. Avea o fire veselă, expansivă, şi povestea frumos, dar nu i-a fost dat să se bucure de viaţă, stingându-se la doar 34 de ani. Se numea Profira, prenume pe care scriitorul avea să il dea primei fiice, care avea să fie înzestrată cu harul scrisului, asemeni tatălui ei.

După cum s-a destăinuit în casa scriitorului Ionel Teodoreanu, doamnei Lily şi însuşi avocatului, la 60 de ani se îndrăgostise de tânăra Valeria Mitru, deşi avea deja o familie, deşi fata avea doar 20 de ani. Gestul era firesc din punct de vedere social, pentru că prima soţie, Coana Catincuţa (Ecaterina Balu, cu care se căsătorise la Fălticeni în 1901), cu care avea 11 copii, murise de aproape un an.

În timpul primei căsătorii, uneori, Sadoveanu era nervos, noaptea nu putea dormi, ş-atunci se răstea la soţie (coana Catincuţa), şi-i bătea pe copii fără motiv. O dată a scos puşca şi a tras în aer ca să-i sperie. Soţia lui Sadoveanu era femeie destoinica şi aprigă. Născuse, crescuse şi educase 11 copii. Uneori el meargea la vânat şi pescuit, iar soţia Catincuţa rămânea cu grija casei şi a copiilor. Însă, s-a întâmplat ca scriitorul să fie bolnav, iar coana Catincuţa a trebuit să cumpere singură chiar şi gaz lampant, pe datorie. Pe lângă toate acestea, lui Sadoveanu i se mai aprindeau călcâiele după doamnele vremii. Una dintre ele, Natalia Negru, prietenă de familie care se credea poetă, sub pretextul aducerii maestrului la corectat nişte versuri, îşi îndesise vizitele în casa din Copou. Calitatea versurilor lăsa de dorit, dar vizitele doamnei continuau, determinându-i soţiei o reacţie neaşteptată, odată, după plecarea vizitatoarei. Aşa micuţă cum era ea, i-ar fi tras un pumn peste nas, zicându-i prozatorului: ,, Auzi, eu n-am casa de stricat! Mojicule!”. El n-a reacţionat în nici un fel, poate şi pentru că apăruse fetiţa lor Profiriţa (Profira Sadoveanu), care firesc, a întrebat: „Ce-ai păţit la nas, tăticuţule?”. Răspunsul a fost tot amuzant: „M-am pălit la bărbierit, Prostiriţo.’’

Fiica cea mai mare, Profira Sadoveanu, a rămas toată viaţa aproape de inima şi sufletul tatălui. Era chiar „cronicar” fidel al „universului de la Copou”, scriind şi despre mobilizarea generală în casă pentru a-şi ajuta tatăl. Copiau manuscrisele, făceau mici servicii părintelui lor, păstrau o liniştea deplină când „tata lucra”. Profiriţa era primul cititor al cărţilor Maestrului, era primul său critic literar, el respectându-i părerile. Dintre cei 11 copii, nu doar Profira Sadoveanu avea aplecare spre scris. Didica (Teodora o fată frumoasă, cu ochii strălucitori), scria poezii delicate, dar şi cânta sonate de Bethoveen, iar Despina cânta valsuri şi Mazurci de Chopin.

Dar, Profira iubea şi artele plastice, inoculându-i fratelui mai mic – Miti (Dimitrie Sadoveanu) dragostea pentru arta lui Theodor Pallady, despre care a publicat un articol în „Adevărul literar si artistic”. Cine ştie ce-o fi fost în sufletul ei (dar şi într-al lui Sadoveanu), când fratele (respectiv fiul), a fost exclus din Uniunea Artiştilor Plastici, pentru că nu a ştiut să se plieze după cerinţele regimului din 1954. Mihail Sadoveanu, deşi îşi iubea mult fiul, n-a putut interveni în favoarea lui, fiindcă era neputincios tocmai din cauza carierei sale politice.
După moartea primei soţii, acea Natalia Negru plănuia să se căsătorescă cu Mihai Sadoveanu, însă el n-a vrut să întineze memoria mamei copiilor lui.

I-a dedicat tinerei soţii şi un volum de poezii, DAIM („Doamnei alese a inimii mele”), volum publicat după 40 de ani la centenarul scriitorului, în 1980. Iniţial erau doar nişte pagini de caiet scrise cu pasiune, chiar în anul in care se căsătoriseră, doar pentru ea, pentru ,,aleasa inimii sale’’, care le-a păstrat cu sfinţenie până când soarta a determinat-o să le scoată la lumină pentru toţi. Cartea a fost lansată în acel noiembrie omagial în prezenţa soţiei Valeria şi a fiicei Profira la ,,Casa cu turn de la Copou”, inaugurată atunci ca muzeu memorial.
Sadoveanu a trăit alături de Valeria Mitru aproape 21 de ani, până la moartea sa, în 1961.

Scriitorul îşi petrecea verile aproape de Mănăstirea Neamţ, în ţinutul unde se spune că ar fi una din cărăruile către Porţile Cerului, într-un cămin ideal pentru scris, la Vânători, Neamţ, în casa construită în 1937 de mitropolitul Visarion Puiu spre a fi palat arhieresc. Din 1944 şi până în 1961, s-a bucurat acolo de liniştea locului, de apropierea pădurilor, a iazului, de spiritualitatea emanată de Schitul Vovidenia. Acolo, spunea despre tatăl său Profira Sadoveanu, recunoscându-i harul de om al scrisului: ,,Tata avea pe umeri pelerina italienească cu falduri largi, grea de cuvinte, fraze, virgule şi puncte. Mi-nchipui că de-ai fi scuturat-o, ar fi căzut din ea pasaje din viitoarea-i carte, aşa cum cad în mai din vişini cărăbuşii”. În acea casă a scris opt romane. Acolo soseau şi rudele, dar şi prietenii, cuoştinţele apropiate – printre care Perpessicius, poetul Demostene Botez, avocatul si romancierul Dinu Zarifopol, graficianul Eugen Mihăescu, Dan Grigorescu (fiul generalului-erou Eremia Grigorescu), Ionel Pop, – avocat, scriitor, mare vânător, nepot al lui Iuliu Maniu. Venea acolo şi Maria Tănase, uneori cu orchestra.

În ultimii ani se impunea prezenţa asistenţei medicale permanente. Unul dintre medicii prezenţi acolo, Mihail Constantineanu îşi aminteşte: ,,De fapt am petrecut la Vovidenia o viaţă de tihnă îmbelşugată şi totală lipsă de griji, aşa cum ştiu, din citite, că se ducea „în vremurile bune de altădată”, pe la moşii şi conace boiereşti. Atmosfera era destinsă, deloc inhibată, cum mă temusem, nu se vorbea cu tovarăşe, ilustrului meu pacient i te adresai fie cu Coane Mihai (pentru intimi), fie cu Dom’ Preşedinte (variantă adoptată şi de mine), sau cu Maestre. Dar aveam mereu conştiinţa prezenţei, totuşi intimidante, printre noi, a venerabilului stăpân al locurilor, nu atât ca mare demnitar (vicepreşedinte al Marii Adunări Naţionale), cât ca neîntrecut artist al cuvântului autohton, „un clasic în viaţă”, cum se spunea.’’

Dar, cea care lumina casa cu nobleţea sa sufletească, fiindcă alesese să-i fie alături la bine şi la greu, cu nesfârşit devotament răbdător şi perseverent, era soţia Valeria Mitru, devenită pentru apropiaţi ,,Coana Valerica’’. Ea studiase filosofia, era o femeie educată, cu aplecare spre citit, care aprecia muzica de calitate şi, mai avea şi un fin simţ al umorului. Aprecia valorile, le preţuia, astfel înţelegând cum de l-a avut invitat la masă chiar pe faimosul pianist Sviatoslav Richter, căruia i l-a prezentat pe medicul Constantineanu, el însuşi pianist. Despre legătura veşnică dintre Sadoveanu şi soţia sa, Grigore Ilisei spune: ,,Inteligenţa, buna cuviinţă, generozitatea, cultura, caracterul Valeriei au cântărit enorm în această ecuaţie. Au reprezentat elemente decisive şi au scos din banalitate o legătură trupească. Combustiile trăirii alături au îmbrăcat o dimensiune puternic spirituală. Am perceput acest lucru şi din vorbirile totdeauna măsurate ale coanei Valerica, dar şi din tăcerile ei aşa de grăitoare.’’

Bibliografie
– ,,Sadoveanu în ultimul an de viaţă – Neverosimila vacanţă’’ – Mihail Constantineanu, România literară, 1999 numărul 27;
– ,,În odăile cu stele Sadoveanu era cât Ceahlăul’’ – Cristinel C. Popa, Costin Anghel, jurnalul.ro, 18 iulie 2009;
– ,,Cu Maestrul la Borta Rece’’ – Radu Parpauta, ZIARUL DE IAŞI, data publicării 13.05.2009.
– ,,Mihail Sadoveanu’’ – Al. Săndulescu, România literară, 2003 numărul 10.