Ambiguitatea în înțelegerea sensului și contrasensului

Noțiunea de sens și contrasens au fost într-o perioadă pe culmile înalte ale valorii, pentru o operă literară sensul era totul, iar structura ei artistică reală nimic. Contrasensul era promovat de cei ce ideologic nu era de acord cu politica zilei. Sub numele de “mesaj “,  “conținut de idei “se ascundea de fapt sensul, acest ax cardinal al oricărei activități umane, dar care era transformat într-un mod ne-permis în unic etalon axiologic, astfel încât articolul de ziar putea deveni cu ușurință superior unui roman.

Ambiguitatea  într-o perioadă era înțeleasă ca un criteriu de valoare negativă, ca o nepermisă oscilație a  semnificațiilor operei care trebuiau să se întemeieze pe un sens fix, imuabil și ușor de definit noțiunea de  ambiguitate a devenit astăți pentru unii sinonimă cu însuși literatura autentică.Poezia optzecistă de la noi se folosea de ambiguitate, fiind consecventă principiilor construcției artistice ce nu spunea nimic , promovând  totul în favoarea labilității. Acest grup a auzit de „opera deschisă” susținută de Umberto Eco fără a cunoaște accepțiile acestui termen și s-a grăbit să-l traducă prin „operă liberă”, adică indepedentă de orice rigori, nu numai de conținut dar și formale. }ncercarea acestui grup de optzeciști chiar dacă  explicau prin psihologie literatura lor, acest joc al spiritului între poli lasă din păcate impresia unei superficiale și nu mai puțin dogmatice și incoerente absconse prejudecăți, impunând nerespectarea normelor sau a regulilor  care sunt dogme pernicioase.

E necesar să distingem între echivocul aparent pe pe care îl întâlnim la Kafka, Joyce  care opunându-se realismului este departe de a înceta să fie valoros și echivocul efectiv care într-adevăr duce la  incongruență, incompatibilitate estetică, ultraermetism. Cât privește ambiguitatea ea trebuie văzută și înțeleasă sub aspectul ei Logic cât și Estetic.Din punct de vedere logic o operă este ambiguă nu înseamnă încă scoaterea ei din câmpul artei pentru că structura imaginii artistice nu este pur rațională, ci în același timp afectivă și concret senzorială.

Valoarea operei nu depinde de sensul ei, deși acesta determină dimensiune ei axiologică fundamentală, ci ea se grefează pe o structură și se constituie într-un raport obligatoriu al subiectului cu obiectul. Această valoare nu poate fi clădită pe ambiguitatea inerentă a multor opere, pentru că simpla oscilație sau mobilitate a interpretărilor estetice nu înseamnă încă nimic.

Izolarea operei poate fi realizată doar metodologic, dar în clipa în care dorim s-o legitimăm ontologic, să-i depistăm virtuțile gneosologice și mai ales s-o situăm într-o scară de valori prin faptul că actul axiologic fiind obligatoriu apelul la social devine definitoriu.

Al.Florin Țene