Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 16 → 2024

Amiaza lui Achim

Lacul din fața Parcului Mare lucea precum cristalul sub razele mângâitoare ale amiezii. Soarele, mărețul astru, ardea necontenit în jurul orei douăsprezece, toropind împrejurimile. Copacii oftau la fiecare adiere a vântului, ocrotind precum niște părinți trecătorii obosiți de căldura lunii august. Achim tocmai se întorcea de la chioșcul doamnei Emilia, cu un ziar și o franzelă proaspătă.

Doamna Emilia era o femeie în jur de 50 de ani, văduvă de ani buni. După ce împlinise treisprezece ani de căsnicie cu soțul ei, sergentul Iftime, se declanșase războiul. Acesta fusese chemat pe front și ucis de inamic după 3 zile de la începerea lui. Îl iubise mult, fiind și prima ei dragoste adevărată, cu care se măritase de la șaptesprezece ani. Fața ei era blândă și luminoasă. Ochii ei erau adesea tulburi și înconjurați de cearcăne. Rudele spun că, de când murise sergentul, ochiul drept îi lăcrima în fiecare noapte. Femeia se trezea, își ștergea lacrimile și se închina. Pe urmă, adormea și-l visa pe soțul ei răposat. Pe astfel de călduri, doamna Emilia ieșea în tocul ușii de la chioșc și-și făcea vânt cu un ziar. De fiecare dată când trecea vreun copil pe acolo, ea îi oferea câteva bomboane și-l întreba de sănătate. Îi privea cu multă dragoste, văzând în ei copiii pe care nu i-a putut avea.

Cum spuneam, Achim se întorcea de la chioșc. Înainte să facă dreapta pe strada Martirilor și să o ia spre casă, se oprise în fața lacului să hrănească porumbeii cu miez de pâine. Parcul era gol la ora aceea. Achim se așeză pe bancă, ferindu-și privirea dinspre lac. Lumina reflectată pe apă îl orbea. Îndată ce arunca prima mână de firimituri, trotuarul se umpluse de porumbei. Achim începu să se gândească la treburile pe care le avea de îndeplinit în după-amiaza aceea, apoi realiză că nu avea nimic de făcut. După ce hrăni porumbeii cu jumătate de franzelă, își dădu seama că nu va mai putea servi așa-numita cină. Înainte de a cumpăra pâinea, se gândi că jumătate din ea o va mânca la prânz, iar cealaltă jumătate, seara. Speriat, începu să caute prin buzunare niște mărunțiș, însă de prisos. Socoti că, împărțind franzela în alte două jumătăți, va putea să-și recupereze masa. Se liniști la gândul acela și porni alene spre casă.

Achim fusese absolvent al facultății de jurnalism. Lucrase ca editor la diferite ziare atât din țară, cât și din afară. Își pierduse postul din cauza unor neînțelegeri avute cu colegii de breaslă. Era iubitor de artă, în special de teatru. Odată, după ce unul dintre colegii săi scrisese o recenzie cu privire la piesa „Proști sub clar de lună”, Achim izbucni într-o cădere nervoasă și încercă să-l înjunghie pe bietul ziarist. Acesta numi actorii drept „nepregătiți” și piesa „bună de jucat la subsolurile fabricilor dărâmate”. Fuse căsătorit de două ori, cu o scriitoare și apoi cu o pictoriță. Cele două femei erau deosebit de frumoase, cu minți luminate și iubitoare. Ceea ce nu-i plăcea lui Achim la ele era faptul că aveau opinii. Scriitoarea, pe care o striga Marry – fiind ateistă, adora să o necăjească numind-o astfel – avea convingeri politice ferme, care nu se potriveau cu ale lui. Bărbatul nu putu să suporte acest aspect, așa că divorță de ea, după nici un an de căsnicie. Al doilea mariaj eșuat, cel cu pictorița Luciana, fuse cauzat de trecutul lui Achim. După trei luni de la nuntă, soțul îi povesti despre prima sa poveste de dragoste. Luciana, auzind motivul divorțului, se supără groaznic. Brusc, Achim scăzu considerabil în ochii ei. Cel mai tragic lucru fu faptul că bărbatul nu înțelegea cu ce greșise. Pictorița amintea la toate mesele de familie de primul mariaj al soțului ei, lunând în derâdere concepțiile sale. Pe Achim îl supărau aceste „proaste apucături”, după cum le numea el, ale nevestei, așa că divorță și de ea, după cinci luni de căsnicie. Acum era singur pe lume, șomer și fără familie, trâind de pe o zi pe alta.

Apartamentul său era la etajul trei al unui bloc vechi, prost întreținut. Urcă cu dificultate scările, după care intră în casă și izbi ușa în urma sa. Dormitorul era o încăpere cu o fereastră mică, înconjurată de gratii. Acolo avea un ghiveci cu flori galbene, care se ofileau acum din cauza căldurii. Tavanul era crăpat și zilnic picau bucăți de var de pe el. Pereții erau jupiți, iar la colțuri se întindeau un strat gros de mucegai și pânze de păianjen. Pe celălat perete avea o bibliotecă mare care conținea volume vechi de literatură engleză, chineză și japoneză, pe cele din franceză ținându-le în podul blocului. Ura pe francezi pentru poezia pleiadei, susținând cu fermitate că „Ce e al italienilor, apăi a lor să fie! De când se încurcă francezul cu italianul?”.

În dreptul patului, pe noptieră, lângă lampa pe gaz, avea un vraf de cărți din filosofia lui Kant și Hegel, pe care începu să le citească în ultimul timp. Își făcu o cafea pe care o bău repede, după care luă cu el în dormitor un pahar cu apă și începu să citească ziarul. Acum era trecut de ora două și foamea nu-l mai luă. Se bucură la gându-l acesta, spunându-și că va mânca mai mult la cină. Deschizând ziarul, văzu pe prima pagină un caz șocant: doi enoriași muriseră așteptând moaștele lui Ioan Botezătorul la o biserică din apropiere, iar altul intră în comă inhalând fumul lumânărilor. „Ce tâmpiți!” gândi el. „Apăi să vină și la mine la priveghi să facă așa… o totală pierdere de timp! Oasele lui Ioan îs putrezite demult… de o fi existând el vreodată.” Meditând la acestea, începu să-l ia somnul. Privea fix o parte din tavan unde varul încă nu se dezlipi. Clipi repede, ca năuc, și parcă auzi cuvintele unui preot.

– Pomenește, Doamne, pe toți cei ce s-au mutat din viața aceasta: binecredincioșii împărați și domni, împărătese și doamne, preasfinți patriarhi, mitropoliți, arhiepiscopi și episcopi ortodocși, preoți, diaconi…
Preotul se opri sub privirea speriată a lui Achim. Închise psaltirea, lăsând degetul prins între paginile cărții, pentru a ști unde să revină mai apoi. Se priviră amândoi, prea uluiți ca să reacționeze. Achim simți o durere insuportabilă  la încheietura mâinii, apoi își dădu seama că cineva îi bătea un cui. În jurul său se aflau două femei îmbrăcate în negru, ce plâneagu scoțând sughițuri.
– Fiule, închide-ți ochii. Sacrificiul nu poate fi primit decât dacă ai ochii închiși. Haide, spuse preotul realizând că Achim privește cum cuiul ajuge în scândură, nu te mai uita la mână. Ascultă psalmul și închide-ți ochii.
Dar Achim nu făcu astfel. Își dădu seama că era într-un salon de spital, întins pe o scândură. Era complet gol, cu excepția coapselor ce erau acoperite cu o feșă. Începu să se zbată, smucindu-se, însă memebrele sale erau prinse în cuie, pe scândură. Ridică capul și realiză că era crucificat, însă nu precum Isus, ci cu crucea întoarsă. Văzu că era prins într-un cerc, în interiorul căruia se afla o stea. Realiză imediat că era victima unui ritual păgân și se întoarse către preot, zbierând pentru eliberare.
– Liniște, impostor păgân ce ești! Să pieri în focurile iadului, ereticule! rostind acestea, preotul își rupse de la gât lanțul și aruncă psalitea pe fereastră, spărgând sticla. Se aplecă asupra lui Achim și-și înfășură mâinile în jurul gâtului său și strânse cu putere. Bărbatul răsuflă greoi privind ochii preotului ce deveau un focar al nenorocirii. Pe fundal, femeile începură să râdă, batjocorind mortul răstignit pe crucea întorsă. Prin crăpătura sticlei de la geam începuă să pătrundă sute de insecte, ce scoteau un bâzâit insuportabil. Treptat, corpul îi fu acorperit de înțepăturile lor. Privea disperat camera. Înainte ca muștele să îi acopere ochii, observă că pe lungimea pereților se scurgea un lichid incolor, ca și cum aceștia ar transpira. Și avu, într-adevăr, dreptate.
Se trezi din coșmar, privind în jurul său. În încăpere era răcoare. Se gândi cum putu fi o asemenea temperatură în odaia sa, dacă afară se dezlănțuia o caniculă insuportabilă. Își dădu seama imediat că avea corpul anesteziat și că celălat ochi nu-l putea mișca. Privea fix cu ochiul din dreapta într-o lumină albă, orbitoare. Se insulta gândindu-se că iar privi apa aceea a lacului. Îi venea să se pocnească, însă nu-și putea mișca mâna. Închise ochiul preț de trei minute, apoi îl deschise și încercă să ignore lumina puternică. Privi în jur și observă mai multe persoane care îl înconjurau.  Erau oameni ce semănau cu doctorii pe care îi întâlnea când mai mergea cu doamna Emilia la spital. Suferea de reumatism, iar durerile de genunchi o omorau cu zile. Își aminti că într-o săptămână trebuie să meargă iar cu ea și să suporte din nou nenumăratele ei văicăreli. Privea trupul unei femei cu ochi albaștri. Semăna izbitor de tare cu Marry. Vru să spună ceva, dar se trezi bâjbâind cuvinte fără înțeles. Atunci, toți oamenii se opriră. Achim se trezi privit din toate părțile. Analizând cu atenție siluetele din jurul său, realiză că erau doctori și asistente. Bărbatul, ce până atunci era poziționat în stânga capului său, se întoarse și-i spuse:
– Vei rămâne orb, domnule Constantinescu. Îmi pare rău. Nu știu prin ce minune ai reușit să-ți scoți ochiul. Înainte să mi te preziți cu el în mână, trebuia să te gândești că necesita o depozitare corespunzătoare, cum ar fi, în gheață. Haide, ridică-te și du-te. Îmi pierd timpul cu proști… spunând acestea, doctorul se îndepărtă urmat de asistente.

Rămas acolo, Achim nu-și putea mișca nici măcar un deget. Cum adică nu mai avea un ochi? Când și-l scoase el? Să-l fi ciupit un porumbel când îi hrănea? Nu-și amintea să se fi întâmplat asta.
– Încă nu te-ai ridicat?
Achim nu-i putu răspunde. Limba sa era proptită jos.
– Carevasăzică, anestezia încă nu s-a sfârșit. Uite, îți mai administrez un somnifer, măcar acolo, în vis, să uiți nițel de nenorocirea întâmplată.
Rostind acestea, doctorul introduse o seringă sub pielea lui Achim și dădu drumul unui lichid galben în venă. Achim ațipise.
Se trezi lângă un câine. Simțind că stăpânul se ridică pe coate, animalul îl linse prietenește pe față. Achim privi în jur  și observă că se afla pe stradă, la umbra chioșcului doamnei Emilia, pe o bucată de carton. Aceasta scuipa coji de semințe de floarea soarelui, în tocul ușii.
– Bună dimineața, Constantinescule! Ți-a prins bine amiaza prelungită?
– Ce vrei să insinuezi, doamnă? Când m-am pus să citesc ziarul, era trecut de două. Lasă asta, ce Dumnezeu caut eu pe cartoane, lângă chioșcul dumitale? Chiar așa să mă umilesc?
– Te faci că uiți că ți-ai dat toți banii pe operația la ochi? Doamne, bătaie de joc au făcut doctorii din tine! Nici nu te pot privi că mi se face rău!
Achim duse mâna la ochiul stâng și simți gol. Doamna Emilia rosti:
– Ia, domnule, mâna de la ochi că poate se infectează și n-ai bani de medicamente. Te mai rog o dată să accepți să vii la mine, Constantinescule! E păcat de mintea dumintale! Așa om deștept să doarmă pe drumuri, cu câinele să-i țină de cald!
Achim era cu totul bulversat. Nu putea pricepe cum se făcu ca el să piardă apartamentul, dar mai ales comoara lui de cărți! Se ridică cu greu de jos și ceru doamnei Emilia un colț de pâine.
– Eu te servesc, Constantinescule, dar de nu vrei să vii la mine, mai bine să te muți două, trei străzi mai departe, măcar să nu te mai văd așa nenorocit cum ești.

Bărbatul aprobă mecanic din cap, molfăind colțul de pâine. Era absent și necăjit de noutățile pe care doamna Emilia i le spuse. Trebuia să-și amintească ce făcuse sau măcar dacă visa sau nu.
Într-o dimineață, doamna Emilia dădu buzna în apartamentul lui Achim. Din casa bărbatului ieșea un miros miasmatic, care o făcu pe femeie să ducă mâna la nas. Holul era murdar, iar pe sub mobilă mișunau șoareci. Intrând în odaia sa, femeia îl văzu pe Achim întins în pat, cu un pahar pe jumătate cu apă, lângă lampa pe gaz. Lângă el era o pungă cu jumătate de pâine uscată, din care ciupeau trei porumbei. Când păsările o văzură pe doamna Emilia, își luară zborul pe fereastra deschisă.
– Constantinescule! strigă femeia. Scoală, omule bun! Trebuie să mergem la doctor! Ce Dumnezeu ai făcut săptămâna asta, domnule?! Nu a mai dat omul de tine!
Achim se ridică buimac pe coate, privind somnoros femeia.
– Deja a venit marți? Pfuu, am ațipit și eu nițel.
Se întorse apoi către punga cu pâine și zise:
– Ia uite, al dracului păsări, mi-au mâncat cina.

Amalia Axinte



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania