Pe-alei, în parc, castanele-au căzut
Și ziua-i limpede, de soare plină,
Pe-o banc-aici șezând eu te-am văzut,
Anul trecut, cuminte și senină.

Era o vreme blândă ca și-acum,
O zi de toamnă, iară, însorită
Și să îmi treacă-n minte ? Nicidecum !
Că acea zi ne-a fost orânduită.

De-o frumusețe rară, te priveam
În mersul meu agale pe alee
Și-n sinea mea, surprins, eu te vedeam
O stea regină-n Calea-ne Lactee.

M-apropiam de tine-n drumul meu
Și nu doream degeaba, eu, prin dreptu-ți
Să trec ne-ndeplinind curajul meu,
Acela de-a îți auzi și glasu-ți.

Ș-apropiindu-mă de tine-ncet,
Te-am întrebat senin cât este ceasul,
Mi-ai spus că-i doisprezece și un sfert,
Și ce-nduioșător îți a fost glasul…

Și cum se cade, eu, ți-am mulțumit
Cu-n compliment ce ți-a stârnit zâmbirea
Și indiscret fiind te-am iscodit
De-mpărtășești cu-altcineva iubirea.

Și astfel, sinceră, mi-ai spus că nu,
Ș-adevărat era că n-ai pe nimeni,
Că mi-ai răspuns așa timidă, tu,
Încât obrajii-ți se făcură rumeni.

„– Nici eu !” îți am răspuns, de-ți amintești,
Și brusc îți am propus să-mi fii iubită
Spunându-ți de-ai tăi ochi că sunt celești,
C-a ta ființă-n nimb e-nvăluită.

Și ce-ntâmplare că ai acceptat
A mea propunere neprevăzută;
C-a fost miracolul neașteptat
Prin care-ai devenit a mea iubită.

Și să îmi treacă-n minte ? Nicidecum !
Că acea zi ne-a fost orânduită
Pe-o vreme blândă ca și-acum,
O zi de toamnă, iară, însorită.

Sept. 2025