Cum  anul 2021 a fost marcat de pecetea neagră a  Covid-ului, nu m-a iertat nici pe mine.  Iată câteva urme directe-indirecte, vesele-triste  ale acestei treceri prin viața mea :

Strănutul :
17 martie 2021, înainte să iau avionul Geneva-București atât mi-am dorit: să nu mă apuce strănutatul, moștenire de pe tată. În taxi, în gară, în cele 2 trenuri schimbate nu. Călătorii mai mult fără mască, eu cu , nimeni tușit. În aeroport, printre bilete, pașapoarte, valize, așteptare, nu. În avion, omul și locul. Tipul din dreapta mea a tușit de două ori, scurt, apoi a dormit lung. În autocar spre casă :10 persoane, doar două măști, o tuse de bărbat, eu tot nu. Acasă la fel. Un zarzăr a înflorit deja. De bucurie, poate. Nu, precis și  de regăsire.

Cotoiul
Dimineața, pete albe și roșîi pe gresia bej a terasei. Cele albe, petale din vișinul înflorit, încă sub un vânt destul de tare. Cele roșii, uscate. Ridicat privirea  spre cuibul de sub streașină. Gol acum. Cercetat prin prejur. Iarba verde-răcoros. Găsit, lângă trotuar, trupul unei vrăbii, fără cap. Deci un intrus, de prin vecini, nesătul de ce-a găsit acasă, doritor de prospețimi. Încă puțîn și apare și vinovatul, călcând mândru, ironic și stăpân peste ce nu-i al lui. Ah, și cu roșu pe la botic.

Cireșelul
A trecut furtuna și pe la mine.
Un cireșel nu i-a rezistat.
Alți doi de lângă el, de aceeași tinerețe, da.
Vara trecută făcuseră toți trei cireșe, nu multe, dar mari, roșîi, parfumate, bune de tot. Cum îmi plac mie și altora care-au apucat să guste din ele.
Cu câteva zile înainte culesesem  câteva mărgelușe  din cireșelul cu pricina, dar erau lipicioase,  doar încă galbene-rozii, micuțe, necoapte  bine.
Puieții fuseseră cumpărați din piață, acum 7-8 ani,  apoi replantați. Trei « nași » au avut.
Îmi imaginez ce frumos ar fi crescut, începuse bine.
Îmi imaginez ce înalt ar fi ajuns peste ani .
Îmi imaginez ce mândru s-ar fi ridicat lângă ceilalți doi.
Îmi imaginez ce umbră, din ce în ce mai mare,  ar fi lăsat peste stradă  la ora amiezii.
Îmi imaginez ce răcoare ar fi simțit trecătorii de toate vârstele care s-ar fi oprit la umbra lor.
Îmi imaginez ce binefacere  ar fi fost și pentru caroseria mașinilor vecinilor, în special.
(Mai că am devenit poetă, chiar dacă nu mă pot apropia de mărul lui Beniuc …mai mult îmi imaginez.)
Cireșelul a fost desfăcut tocmai de noi, cei care l-am plantat și apoi ne-am bucurat de roadele lui, de frumusețea lui, de umbra lui, câte au fost până acum.
Cireșelul va fi înlocuit cu altul, e mai ușor, cumva, decât cu omul.
Cum s-ar putea încheia ? Că s-a făcut compot ? Că s-au făcut poze trimise apoi rudelor și prietenilor? Că puțini vecini au observat   dispariția lui de pe verticală ? Că  s-a presupus comorbiditatea cireșlului pe fondul vijeliei naturii ? Că vom  pune proptele preventive celorlalți copăcei ?
Am pierdut un cireșel, a rămas un text. E mult ? E puțîn ? E bun schimbul ?
Pentru o notă optimistă, fotografia îi arată pe cei doi care vor continua, așteptându-l pe alt al treilea,  tot de la o pepiniera autorizată luat , să trăiască, să rodească,  să facă umbră  pământului… să sperăm.

Acrostih…prozaic
Macarale / Râd în soare argintii..   de Trio Grigoriu
Lalele, lalele / Frumoasele mele lalele … Luigi Ionescu, da ?
De ce nu ar fi și : Termopane, termopane / Frumoasele mele termopane ?
Termopane, vecina ?
Evident, să rămânem în urma celorlalți de pe stradă ?!
Rău sau bine ai făcut, cine știe ?!
Măcar vântul n-o să-mi mai fluture perdelele în casă.
Oh, da, dar nici ciocănitoarea din brad n-o s-o mai auzi…
Poate țârâitul greierilor o să pătrundă totuși…
Atunci renunți la parfumul caprifoiului de lângă fereastră ?
Numai gutuile-soare să-mi  între în cameră, tot e ceva !
Eu, tot  ferestrele din ‘38 le-aș  fi păstrat…

Oare are dreptate vecinul : ar fi o minune demnă de cartea  recordurilor  să putem trăi noi cu noile ferestre cât am trăit cu celelalte… Ha ha ! Liniștea nu e mută în seara asta : se aud iar greierii de prin  ferestrele  noi ca și prin cele vechi ! Altfel și totuși la fel și totusi altfel.
Intre  august și  septembrie
Ciorile ciugulesc știuleții de porumb , gustă din prune și mere după ce au terminat deja vișinele și cireșele (graurii au avut partea lor ).
Iarba s-a uscat pe atâta +29 grade.
Pământul are crăpături din loc în loc.
Furtunul obosit de folosit șerpuiește printre straturi.
Doar câte o roșioară pe tulpini, noroc de aracul ce o susține.
Merele, perele, prunele cad din copacii foarte puțin stropiți când, poate, ar fi trebuit sau nu.
Sper să nu fie mai multe fructe pe jos decât în copaci.
Tulpinele de porumbul s-au scorojit și ele.
Cartofii, mult mai mici decât cei din piață, se cer scoși la lumină. Colorado nu prea sunt vizibili, comparativ cu anii trecuți.
Ceapa și usturoiul sunt în avans, deja în hambar .
Morcovii sunt necrescuți și uscați, din lipsa ploii.
Sfecla roșie arată mai bine, o parte în pământ, o parte afară.
Păstăile neculese pe araci au devenit fasole.
Trandafirii roși, galbeni, albi, portocalii, unii se ofilesc, dar mai sunt boboci care așteaptă  să  le vină  rândul, mai pe răcoare.
Vâzdoagele au început să aibă semințe.
Busuiocul, menta plâng  sub arșița aerului.
Ce culori are toamna nu are vara ! (fară a fi în spiritul altuia…)

Nicio noutate : toamna a mai înlocuit vara.
Nu e Nichita Stănescu. Nu e. Nici nu mi-am propus.
Ploaia calmă și liniștită m-a obligat  să termin  textul ca să nu schimb tot conținutul de  sub o umbrelă de toamnă .
Oricum a fost, îi sunt recunoscătoare anului ce tocmai a trecut,  prin tot ce mi-a adus/luat, prin tot ce-am simțit/ resimțit. S-a întâmplat ce știm cu toții , cât putem ști, dar important e cum am reacționat,  noi, la încercările  avute. Eu am luat-păstrat din ce s-a-ntamplat doar atât cât să pot indura timpul-timpurile care au fost și mai ales care urmează.