Dumitru PETRAȘ

Glasul iubirii

Se mută universul în gazdă cu mine
Zăpada transpiră, amprentele se topesc pe mâini
Izvoarele se dezvelesc până la rădăcini
Timpul curge ca o privire tulbure, pustie,
Sufletul din mine poartă rădăcini de iarbă.
Iarbă uscată cu mugiri de flori
Brațele mele cuprind ecoul uitat în vale.
Mama aprinde lumina ochilor mari
Să pot vedea pădurea cu muguri de soare
Și urma pașilor uitați la capăt de cer
Glasul iubirii aleargă, îmbrăcat în cântec
Și aerul dulce vorbește ca o fecioară.
Stelele ne aruncă lumină, să nu ne fie frig
Să vadă și pasărea, să-și caute zborul căzut
Fereastra gândului parcă-i fereastră de ploaie
Și viața din mine plesnește ca niște crengi de copac
Numai umbra ta, mamă, îi bulgăre de rouă,
Când timpul se întâlnește cu universul prin sat.