Amprentele lui Dumitru PETRAȘ

Crucea luminii

Ce frumos, mamă, îți luminează crucea luminii pe piept

Numai liniacul înflorește singur la capăt de lume
Zborul distanței se zidește în soclul mare de dor
Lângă un salcâm desfrunzit în fața furtunii
Gândul meu cere viză flotantă să intre în sat
Vrea să vadă zorii curgând prelung peste vreme
Și peste toamna ninsă să plângă mereu iubind
La poarta timpului când ecoul scrie multe poeme.
Distanța iubirii curge ca o lumină prin axă de roți
Se aud drumuri cum merg în noapte lăsând un foșnet lichid
Se aud și caii nechezând prin amurgul iubirii
Numai din larcimi ninse curge, mamă, infinit,
Și sunetul din clopot se dezbracă de metale grele
Atunci, din respect, vin să mă închin la crucea luminii.
Și numele meu se sparge ca un cristal de valoare prețuit.
Atunci te văd, mamă, respirând prin crucea luminii
Cuvintele ascunse se regăsesc și încep să vorbească
Numai prin lacrimi de zăpadă curge un doliu nins.
De ce, mamă, cad umbre de cer la noi peste poartă?
Și copacul din zbucium curbat nu se poate trezi
De ce, mamă, privirea ta se tulbură ca un nor de apă?
Și cărarea din munte se îmbracă cu frunze de cireș
Rugăciunea mea își face cuib într-un glas de cântec.
Pe dealul copilăriei se dau copiii cu sania unui vis,
Numai tu, mamă, respiri prin crucea luminii.