Din toamnă

Văd echilibrul clipei mereu în mișcare
Și privirile cum se ating în ritmul toamnei triste
Zborul curge fremătând prin glas de cântec
Mama aprinde tămâie într-un ciob de lut pe vatră
Stropește glasul timpului cu aghiazmă mare
Și-n căuș de palme frământă iarăși busuioc
Să miroase sfinții adormiți pe lemnul din icoane
Și peste bucăți de lacrimi, mama își face loc
Drumul fără pașii tăi nu poate să mai stea.
Peste umbra casei cresc rădăcini de cireș
Norii se trezesc obosiți, nu au drum la plecare
Pădurea se uită ca o vecină peste gard
Urmărește toamna cum stă la noi în grădină
Învelită cu frunze uscate de stejar
Numai via din cerdac parcă ajunge la cer
Și strugurii sângerii pătează, mamă, lumina
Lumină care curge în candelă de stea
Va înflori iubind triunghiul iubirii
Și mama va citi un acatism de lacrimi
Numai ea plânge, parcă ar veni sfârșitul lumii,
Când mă vede din toamnă cum privesc.