Amprentele lui Dumitru PETRAȘ

Fără suflet omenesc

Glasul iubirii curge din ceas ca un ecou
Și singurătatea te face să vorbești singur,
Și tulbure privirea arde în flăcări de dor,
Fereastra fără casă mă urmărește în vis
Și zidul se sparge ca un laser de sânge,
Iubirea din suflet se usucă și plânge.
De ce nu lăsați timpul să-mbrățișeze lumina?
Copiii îmi lovesc sentimentele fără suflet omenesc
Și cresc muguri de apă pe-o frunză subțire
Și izvorul se clatină sub zidul adânc de piatră,
Mestecenii de vânt cad peste mine
Și Steaua Polară a căzut la capăt de dor.
Numai lumina nopții mai miroase a busuioc
Și sub pași de lacrimi aerul învie,
Voi de ce plângeți cu mine când eu orbesc?
Eu ating liniștea plecării cu mâna
Iar sufletul meu cu aripile frânte i-l opresc.
Ieri am spart un bulgăre de apă
Și mi-a ieșit un litru de infinit,
Avea un gust dulce a mere de vânt.
Mai târziu am dezbrăcat cireșul de floarea amară
Și-am aruncat peste cântec o bucată de vis,
La capătul speranței se vedea un munte crescând
Și cineva lovea în mine cu pietre de apă.
Dar, am tras peste lacrimi ecou de perdele
Să nu răcească cerul la noapte
Și am strigat după iubirea sărutului plângând
Când luna se pregătea, ca o femeie, să nască.

31 mai 2017