Amprentele lui Dumitru PETRAȘ

Ochii dintre lacrimi

Din valurile mării, vin norii obosiți
Parcă ar aduce vinul vechi în cupele celeste
Și glasurile străbune în ferestre deschise,
Când universul coboară prin glasuri de timpuri
Și dragostea aleargă printre spițele iubirii
Lăsând umbra speranței sub ramuri de stejar.
Ce calmă, din cer se uită la mine lumina
Și aerul din cântec respiră… parcă ar fi copac,
Aștept drumul de sub roată s-ajungă în sat.
Vreau să văd umbra pădurii ieșind prin tocuri de uși
Și ochii printre lacrimi cum se cuprind…
Ca două planete… sau stele ce țin gravitația în viață,
Numai pământul flămând… ori obosit se mai zbate în mine
Chiar și groparii s-au săturat de când îl tot sapă,
Au găsit până la urmă o rădăcină de sânge…
Poate avea ADN-ul schimbat,
Li se îndoaie și cazmaua ca o floare…
Pământul se desprinde din suflet… poate vinovat,
Dar cu siguranță curat…
S-au bucurat groparii când ortul l-au luat
Siguranța iubirii au înțeles-o,
Atunci și ochii orbiți de lacrimi au început să vadă
Au rămas rotiți spre amurg… cred că vreo trei zile
Mai târziu… groparii s-au spălat cu nesfârșitul din groapă,
Iar greierii bătrâni au rămas să scormone-n noapte
Poate vor să-și facă cuib pe lângă steaua polar,
Cuib dezvelit prin lacrimi încinse
Când fulgii iernii pot veni noaptea vorbind,
La noi mamă, numai la noi… vor veni.