Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 4 (134), Aprilie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

---

Ana Blandiana: Ştiţi cumva în ce an suntem?
(Un interviu inedit)

Primit pentru publicare: 30 Apr. 2020
Autor: Lili BOBU, Asociaţia Culturală „REGAL D’ART”
Publicat: 30 Apr.  2020
© Lili Bobu, ©Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

---

Ana Blandiana: Ştiţi cumva în ce an suntem?
(Un interviu inedit)

Lili Bobu:

Există întotdeauna în martie o exasperare, o nevoie de schimbare a anotimpului înainte de graniţele lui cosmice, o nevoie de hotar şi de luare de la capăt a lucrurilor, o dorinţă acută și aproape isterică de primăvară:
Să fie o dimineaţă copilăroasă şi moale
Prin care, trecând, lumina să scoată
Foşnet de frunză şi un verde aproape sfidător
Să ne ia în stăpânire în aer…
Să miroase-a pom în care-au explodat muguri lipsiţi de măsură
Şi-n odaie, a creioane ascuţite prelung
Şi-a hârtie neîncepută, avidă…
Din gânduri, din dragoste
Sau numai din somn trezindu-ne
Bucuroase, buimace,
Să ieşim năucite în stradă
Cu picioarele goale în pantofi
Şi să-ntrebăm fericite:
Ştiţi cumva în ce an suntem?
Şi-n aerul verde, ochii noştri să descopere taina: rotire dulce şi neobosită în haos, înfăşurând pe fusul văzduhului miresme şi nori, iar sufletele noastre să respire adânc primăvara care trece prin ele, curăţindu-le de spaime…

Și-apoi… o cafea, o clipă de stat pe gânduri… și lumea e a noastră… încercând să-mi astâmpăr setea de înalt, într-un ritual râvnit, privilegiat, al unui taifas cu dumneavoastră…
Și nu oriunde, ci în grădina Muzeului de Cluny… și la îndemnul prietenului nostru Emil Brumaru ,,în iarbă să punem un pantof cu șireturi subțiri de mătase, așteptând să se umple de flori…”, după ce ne-am lăsat seduse de magia celei mai poetice opere de artă medievală,  ,,La dame á la licorne”, despre care ați declarat că, după fiecare vizionare, este ca și cum v-ați scufunda într-o apă de poezie în care puteți să înotați mai mult timp după aceea.
Splendida tapiserie (compusă din șase piese), creată din mătase și lână în stilul ,,mille-fleurs” a trezit admirația și altor scriitori: George Sand (în romanul ,,Jeanne”), Rainer Maria Rilke (nuvela ,,Caietele lui Malte Laurids Brigge”) și Tracy Chevalier, care a reușit să transpună puținele date cunoscute despre realizarea lucrării de artă într-o admirabilă poveste emoționantă și convingătoare, cu personaje bine conturate și realiste în romanul care poartă titlul operei…
Poate și pentru dumneavoastră ar putea reprezenta o provocare… Un poem? Un eseu? Care ar putea fi titlul sugestiv?

Ana Blandiana:

Cred că am mai scris despre ,,La Dame á la licorne”, capodopera de la Muzeul Cluny pe care îl vizitez de câte ori ajung la Paris. Nici nu aş putea să-mi imaginez altfel. Este ca şi când m-aş duce la o întâlnire pe care nu am stabilit-o eu, dar de la care nu mă pot sustrage. Deşi nu ştiu nici cine este Doamna, nici ce reprezintă licorna, simt că între mine şi povestea neînţeleasă, plină de simboluri ascunse, există o legătură, că suntem împreună locuitori ai aceluiași tărâm, cuprinși de aceeaşi aureolă. De altfel, etimologic cuvântul simbol provine în greaca veche din verbul syn-ballein, care înseamnă a pune împreună, a uni întru ceva. În cazul acesta întru poezie.

Asta nu înseamnă că ar urma să scriu cândva despre asta, să transform o înrudire profundă, de substrat, într-un simplu motiv literar.  

Lili Bobu:

Cu poezia începe literatura, poate chiar manifestarea artistică a lumii, în general… Simt poezia ca partea neîndoielnică a Esenței, o conspirație de idei, imagini, stări de spirit în cea mai distilată și rafinată formă, o ,,filozofie caligrafică”, iar poetul – un vizionar pentru că, așa cum ați declarat,  poezia nu este o succesiune de experiențe, ci o succesiune de viziuni…

Ana Blandiana:

,,Ca și dragostea, poezia este o forță care vine să locuiască în tine fără să se intereseze dacă te deranjează sau nu, fără să observe că, mișcându-se, răstoarnă mobila și dărâmă pereții. Cel ocupat de poezie poartă întotdeauna urmele luptei în care a fost înfrânt: în ochii lui se amestecă uimirea de a fi fost chiar el ales cu amărăciunea de a se ști numai el ales și cu resemnarea de a porni singur în ținuturi pustii…

Poezia nu este atât un mod de a supraviețui, cât unul de a muri, un fel de a muri fără încetare, secundă de secundă, până când nu mai poți înceta vreodată să mori. Nemurirea nu este decât o moarte care nu se mai termină…”

Lili Bobu: 

          Așa cum s-a menționat în motivația acordării Premiului Herder, opera dumneavoastră  poetică și eseistică reprezintă o meditație profundă asupra creației artistice și asupra ființei omenești. 

Teme ca puritatea și căderea în păcat, moartea și supraviețuirea, dragostea ca aspirație spre absolut și evadare din materialitate conferă poeziei dumneavoastră moderne  o dimensiune supra-temporală care, refuzând atât biografismul, cât și artificialitatea, consfințește poezia ca mit creator… 

Poezia va rămâne în eternitate în alcătuirea dumneavoastră cosmică… Chiar și în Alpha Centauri forma dumneavoastră de existență va fi impregnată de o vibrație artistică… nu v-a părăsit niciodată, dar nici dumneavoastră nu v-ați îndepărtat, i-ați rămas fidelă… Dacă nu v-ar fi ales poezia, ce v-ar fi plăcut să deveniți și de ce?

Ana Blandiana:

Mi-ar fi plăcut să fiu istoric. Am regretat mereu că am făcut Facultatea de Litere şi nu Istoria, pentru că poezia nu se învaţă, şi în orice caz nu se învață la Filologie, dar istoria este decoctul de suferinţă, de nebunie şi de sens al drumului omenirii, din care poezia poate izvorî, ca să lumineze și ca să vindece. De altfel, Memorialul de la Sighet ţine în viaţa mea locul acestei pasiuni şi al acestei soluţii de solidarizare cu ceilalţi. 

Lili Bobu:

Ați mărturisit că nu ați scris niciodată versuri atunci când ați dorit, niciodată nu ați luat un creion și o hârtie hotărându-vă să scrieți un poem… Au fost în viața dumneavoastră perioade în care ați scris în transă, fără să știți cu un minut înainte ce veți scrie, perioade de plenitudine aproape miraculoase, de fericire aproape violentă, care se sfârșeau întotdeauna brusc cu sentimentul că nu se vor repeta niciodată, că asta a fost tot ce v-a fost dat, că în fața dumneavoastră pe hârtie se afla tot ce conțineați fără să știți, întreaga substanță pe care nu veți mai fi în stare să o regenerați…

Trăind cu îndoiala dacă erați într-adevăr autorul acelor pagini din moment ce nu vă explicați cum s-au născut și nu erați în stare să vă imaginați altele… și apoi, deodată, fără să vă întrebe nimeni, o nouă viitură de cuvinte și viziuni inundau totul cu o fericire pe care nu o mai credeați posibilă și care, după un timp, înceta la fel de brusc cum începuse… și așa mai departe…

Astfel, deși poezia se scrie atunci când vrea ea, inspirația fiind determinantă, ea chemând-o din amprenta noastră cosmică, există totuși un anume timp și spațiu pentru poezie, o anume stare de spirit de îndrăgostire și de visare?

Ana Blandiana:

Sigur, noţiunea de inspiraţie, destul de greu de definit, este condiționată în general de nişte condiții exterioare, de liniştea interioară, de un spațiu  psihologic alb, nelocuit de niciun gând, doar de o mare aşteptare. Dar toate astea nu sunt decât circumstanţe favorizante pentru producerea a ceva infinit mai misterios de care depinde într-adevăr totul. Poezia nu se scrie când vrea ea, pentru că ea cred că nu vrea niciodată, ea ar prefera sa rămână ascunsă în tăcere, neajunsă la cuvânt. E fericit cuvântu-n gând / Rostit urechea îl defaimă, scriam cândva în prima tinerețe. Şi totuși … ,,Există Unul care ține-n mână/Căderea asta nesfârșit de blând”, cum spunea Rilke.

Lili Bobu:

Dincolo de imposibilitatea de a învăța inefabilul, înălțată la o catedră cu trepte de neant, ambiția oricărui vers este aceea de a fi o școală de poezie. Un fel de școală a păsărilor, în care fiecare nu face decât să-și intuiască, să-și descopere și să-și mlădie propria limbă…

Ați visat întotdeauna o poezie simplă, aproape eliptică, schematică, având farmecul desenelor făcute de copii în fața cărora nu ești niciodată sigur dacă nu cumva schema este chiar esența…

Aţi comparat poezia cu acele substanțe cu câteva enigmatice valențe rămase nesatisfăcute, căutându-și în permanență un echilibru și trăind pe muchia dintre starea lor prezentă și o posibilă altă stare. 

În timp ce înainte poezia era înțeleasă ca o operă riguros terminată, rotundă, suficientă sieși, ea este înțeleasă acum ca un raport continuu, ca o veșnică întrebare, ca un perpetuu neechilibru. Este misterioasă pentru că este imprevizibilă, este mare pentru că nu are sfârșit…

Poate doar Pietà din Domul Florenței, opera fascinantă nu numai de covârșitoarea ei forță, ci și de nesfârșitul mister pe care-l închide în sine, de taina fără dezlegare a nașterii ei întrerupte, ar înțelege de ce poezia în forme fixe vă respinge, de ce poezia  ermetizată sau liberă de sens nu vă atrage; ea știe, cu sau fără gândul lui Michelangelo, că arta adevărată este, pentru dumneavoastră, numai linie de unire, raport suspendat, întotdeauna altul, întotdeauna riscant, între perfecțiune și sugestie…. 

Această capodoperă a neterminării, a opririi drumului spre o perfecțiune tangibilă confirmă faptul că nu totul trebuie spus, că trebuie lăsate zone sugestiei, umbrei, îndoielii, gândului rostit pe jumătate pentru a fi întregit de ceilalți în milioane de feluri, într-o taină mereu curgătoare, nelimitată, ca un izvor… 

V-ați încăpățânat să scrieți cu o singură culoare, alb pe alb, care poate să le cuprindă pe toate, când ați desenat ramuri de măslin sau fapte bune plictisitoare…

V-a fost teamă de zădărnicie? V-a fost teamă că nu veți fi înțeleasă?

Ana Blandiana:

Da, de zădărnicie mi-a fost teamă întotdeauna și îmi este teamă și acum. Dar prin zădărnicie nu înțeleg faptul că aș putea să nu fiu înțeleasă, ci că ceea ce fac, ceea ce simt și ceea ce exprim ar putea să nu folosească la nimic, să fie zadarnic. Mai mult decât atât, am trăit  lungi momente de depresie când nu numai eu, ci toţi poeții lumii mi se păreau fără rost, când Shakespeare însuși mi se pare zadarnic. Este o stare de spirit atotdizolvantă, pandant negativ al credinței că frumusețea va salva lumea, cum spunea Dostoievski.

Lili Bobu:

Timpul scrie pe trupul meu versuri
Atât de complicate încât
Aproape de necitit,
Își notează pe pielea mea ideile
Fără să mă-ntrebe.
…………………….
Apoi, se iscălește pe fruntea mea încă rotundă,
Fără să mărturisească
În ce scop
Transmite prin mine
Aceste mesaje
Și cine
Va trebui să mă citească
Și să îi răspundă. 

Opera își creează cititorii în aceeași măsură în care cititorii, sau mai precis cititorul, o creează pe ea. Rodul artistic se află întotdeauna la jumătatea drumului dintre creator și publicul său, fiecare dintre cele două părți opuse, dar complementare fiind obligată să dea ceva din sine pentru a putea intra cu drepturi egale în această stranie și aproape reversibilă relație…

Ana Blandiana:

,,Între cel ce spune și cel ce înțelege se naște un raport numai aparent dominat de primul, pentru că orice gând exprimat nu există decât în măsura în care este și receptat și există în tot atâtea feluri câte sensibile inteligențe sunt dispuse să îl recepteze. O capodoperă este o operă care se multiplică la infinit, care nu-și epuizează niciodată viețile posibile. 

Poezia este recunoscută ca esență a unui univers spiritual căruia poetul și cititorul îi aparțin în egală măsură. 

Orice poezie e neterminată atâta timp cât mai găsești un cititor care să îi adauge propria sa sensibilitate. Poezia nu îi influențează decât pe cei dispuși să se lase influențați, nu îi influențează decât pe cei sensibili. 

Marile poezii trăiesc rătăcind imperfecte prin lume, pentru a fi împlinite mereu mai perfect. „

Lili Bobu:

Literatura a dat contur și relief destinului dumneavoastră, gestul de a scrie constituind un act existențial definitoriu, captând puteri de nemărginire de o magică arhitectură. 

Depindeți iremediabil de poezie, de scris (în general), proza dumneavoastră fiind la fel de poetică, sub semnul retrăirii estetice a cuvântului, transformând realul într-o uimire existențială, în litanie… 

În opinia dumneavoastră nu există nimic mai mișcător și fără apărare decât proza unui mare poet. O străduință tenace de a numi ceea ce nu poate fi denumit. Este ca o aureolă care încearcă să dobândească forma de pălărie… 

Nu ați scris proză pentru a transmite un adevăr pe care-l dețineați, ci pentru a găsi un adevăr de care aveați nevoie. Sensul ei nu a fost să acopere, ci să descopere ceva… 

Ana Blandiana:

,,Am simțit că trebuie să pun între realitate și poezie mai mult decât meditațiile pe care le public în revistele literare și că, dacă nu voi încerca să descriu tot ceea ce văd, tot ce trăiesc, tot ce înțeleg – ceea ce nu puteam face decât în proză,  realitatea care mă înconjoară va intra să mă întrebe în poezie și să o sacrifice cu amănuntele ei sordide, întâmplările ei promiscue, personajele ei duplicitare și sensurile ei maculatoare. 

Am avut întotdeauna convingerea că în pofida imaterialității ei, poezia poate deveni oricând o redutabilă armă; dar niciodată o bună unealtă de făcut curățenie, iar ea avea nevoie să se curețe de toate reziduurile pe care istoria și viața nu încetau să le depună în ea… Aveam nevoie să le deșert în fiecare seară în pagină, pentru ca a doua zi să poată fi depuse altele, fără pericolul de a mă îneca în malurile lor contagioase. 

În proză a fost important să narez întâmplări și obsesii, fiind o proză a cărei autenticitate nu constă în priceperea de a copia realitatea, ci în încăpățânarea de a-i da sens. 

Scriu proză cu o anumită mirare, în umbra mereu ciudată a întrebării ce caut eu aici? Există în scrisul meu un anticorp care elimină cu de la sine putere prea strânsa legătură cu istoria.

Dintre toate suferințele din jur transpare în pagina mea numai suferința în sine, o suferință cotropitoare, dar lipsită de determinare. Disperată și umilită, fac tot ce pot pentru a fixa, pentru a trece oricât de ilicit și chiar cu riscul de a sparge oglinda liniștită a artei, cât mai multe elemente concrete, dar ceva mai adânc și nepasionat, ceva mai indiferent la clipă și chiar la timp îmi spune că totul se întâmplă astfel spre salvarea mea…

A fi poet e un destin, un noroc sau o nenorocire, a fi scriitor e o profesiune. A fi scriitor profesionist este o calificare, a fi poet profesionist este un nonsens. 

În pofida ecourilor critice favorabile de care s-au bucurat cărțile mele de proză și a numeroaselor lor traduceri în alte limbi, trăiesc dezamăgirea de a nu fi considerată prozatoare…

Nu sunt scriitor, ci doar poet, din păcate, așa cum cineva vinovat pentru mai multe capete de acuzare trebuie să execute doar pedeapsa cea mai grea, mie mi se iau în seamă doar cele mai misterioase și mai greu explicabile dintre pagini…”

Lili Bobu:

Scriitor nu este cel care scrie, este cel care se exprimă cu ajutorul scrisului… Aţi mărturisit că vă este teamă de scriitorii prin ochii cărora lumea se vede tragic transformată într-un somptuos muzeu de cuvinte, un muzeu imens şi nelipsit de frumuseţe, cu arbori în care în loc de frunze atârnă vorbe foşnitoare pe ramuri, cu oraşe clădite din  sunt cătările si experiențele de limbajpropoziţii, cu râuri curgând din silabe, cu oameni modelaţi în ceara moale şi dulce la pipăit a frazelor, cu sentimente croite din pânza fină şi zadarnică a literaturii… 

Toţi au talent, dar talentul nu este decât un mijloc de tracţiune cu care unii transportă diamant, alţii cărbune şi atât de mulţi materiale sintetice!

Cum recunoaştem un scriitor adevărat? Ce trebuie să aibă el? Ce nu trebuie să aibă?

Ana Blandiana:

Depinde de ce înțelegem prin scriitor adevărat. Există scriitori a căror profesiune sunt cautările și experiențele de limbaj, ,,o anumită ordine a cuvintelor”, cum spunea Gaëtan Picon. Toate mișcările literare ținând de suprarealism s-au ocupat cu asta și ei pot fi recunoscuți după eforturile neobosite de a fi originali. Şi există scriitori a căror profesie este încăpățânarea de a înțelege lumea și de a o recrea în felul în care au înțeles-o. În cărțile lor intri ca într-o altă lume pe care o simți mai adevărată decât lumea reală. Şi există poeții, marii poeți, pentru care scrisul nu este o profesiune. Despre ei nu trebuie să te întrebi cum trebuie să fie, trebuie doar să te apropii  și să simți cum te cuprind cu aura.

Lili Bobu:

Biblioteca a fost pentru dumneavoastră spațiul ideal de unde ați descifrat lumea, universul cărților acaparându-vă…
Parafrazându-l pe Mallarmé, ,,veacul a înaintat în vârstă și i-ați citit aproape toate cărțile sale”…

În ,,Autoportret cu palimpsest” ați mărturisit că în viața dumneavoastră verbul ,,a citi” a fost mult mai important decât verbul ,,a trăi”, atât de important, încât folosind un foarte mic artificiu poetic,  n-ați putea să vă imaginați trăind fără a citi și nu ar fi deloc greu să vă închipuiți citind și după moarte…
Călătoria în lumea cărților nu a încetat până azi să fie cel mai înverșunat concurent al scrisului…
Un rol esențial în panteonul dumneavoastră de lectură, cui l-ați acorda (cărți, autori, personaje)?
Există vreo carte care v-a contaminat atât de mult încât v-ați fi dorit să o fi scris dumneavoastră? 

Ana Blandiana:

Mi-am dorit să fi scris eu toate cărțile de care am fost îndrăgostită și pe care le-am iubit în viața mea, iar lista lor este nesfârșită, pe măsura lungimii vieții mele. N-am cum s-o transcriu.

Există însă un scriitor absolut special pentru mine – care nu e nici cel mai mare, nici cel mai important – dar pe care l-am citit în adolescență, în perioada în care mă formam, creşteam și mi se conturau trăsăturile. Este vorba despre Camil Petrescu, dramaturgul, care m-a contagiat imperativ cu felul lui de a vedea idei, și astfel mi-a marcat devenirea. Nu mă refer la o influență și determinare  literară, ci la una ideatica,psihologică și existențială.

Lili Bobu:

Am constatat că oamenii care citesc iradiază o anumită lumină… o anume noblețe care le cizelează trăsăturile…
Lumea este captivă erei digitale, unor noi forme și modalități de comunicare care modifică felul de a fi și de a interacționa cu cititorii…
Din păcate, cartea pe suport electronic nu mai creează acel tip de emoție care te subjugă…
Frumusețea unei lumi învinsă de tehnică…Mă tem că va dispărea scrisul de mână și hârtia…Va rămâne, poate, doar pentru cei rafinați…
Actualitatea evanescentă ne confiscă: războaie ideologice, informaţii de ultimă oră, confruntări politice, reportaje de front…
Mai e timp pentru lectură? Mai e timp pentru poezie? 

Ana Blandiana:

Poate că grăbindu-se din ce în ce mai tare și mai iresponsabil, timpul a devenit tot mai mic, până la a da impresia că a dispărut, că în curând nu va mai fi, deci că nu ne putem permite să-l risipim pe citit, pe poezie. Dacă este așa, suntem cu adevărat pierduți. Pentru că numai în măsura în care vom continua să citim, adică să încercăm să înțelegem, păstrăm șansa de a rămâne noi înșine vii. Nu cred însă că situaţia este atât de fără ieșire. Cred că oamenii au obosit de materialitate, de a fi reduşi doar la a lucra tot mai mult pentru a mânca tot mai mult, şi la a face cure de slăbire pentru că au mâncat prea mult.

Faptul că numărul festivalurilor de poezie este mereu în creştere și numărul celor ce vin să asculte poeții recitându-și în toate limbile pământului poemele este tot mai mare e un semn bun, semnul că atunci când nu mai există nicio speranță, poezia poate fi simțită nu ca un ornament, ci ca o soluție.

Lili Bobu:

Fiecare poem al dumneavoastră, fiecare volum este o nouă victorie contra neantului… Ceremoniile dumneavoastră au fost lansările de carte pe toate meridianele lumii… Într-o lume editorială scindată și plină de orgolii, mi-ați oferit marele privilegiu de a vă edita și eu un volum intitulat sugestiv ,,Ce-ar fi să decidem să ne visăm?” (poeme -incantații de dragoste), în colecția ,,Regal de poezie”, realizată sub egida Asociației Culturale ,,Regal d`Art”, despre care distinsa noastră prietenă, scriitoarea Lucia Olaru Nenati, a afirmat că este o carte bijuterie, o creație bibliofilă demnă de somptuoasa panoplie a iubirii de poezie și de har, într-o rară corespondență, aproape simbolistă, dintre frumusețea elocventă, rafinată și mereu surprinzătoare a poeziei dumneavoastră și frumusețea mereu proaspătă și tulburătoare a tablourilor din arealul plastic al apreciatului pictor Doru Cristian Deliu, uimitor consonante cu poemele de dragoste selectate, într-o îmbinare perfectă a sensurilor creative izvorâte dinspre două arte, oglindindu-se reciproc într-un duet cu desăvârșire armonic, reverberând parcă străvechiul adagio ,,Ut pictura poesis…”.  

Poeții trăiesc într-o lume aproape ireală… Se dezvăluie în scris numai pentru că trăiesc atât de intens lumea lor interioară, încât se deconspiră fără să vrea, scrisul fiind o formă de evadare din captivitate…

Scriu poeții pentru a-și exprima pasiunile sau caută pasiuni pentru a scrie poeme? (Și Julien Benda se întreba în ,,Trădarea cărturarilor”, 1927). 

Ana Blandiana:

Cine caută pasiuni în loc să le secreteze, în loc să le izvorască, în loc să se lase devorat de ele, nu cred că are cum să fie poet, pentru simplul motiv că poeții nu trăiesc mai puţin, ci mai mult decât ceilalți oameni, lumea lor nu este mai puțin reală, ci mai intensă decât a celorlalți. Doar că pasiunile sunt cea mai puțin nobilă dintre materiile prime din care se coagulează poezia. Marea poezie nu este plânsul , ci liniștea de după plâns. 

Lili Bobu:

Cel mai tulburător volum al dumneavoastră, ,,Variațiuni pe o temă dată”, este un sublim poem de dragoste către Romulus Rusan, despre nedespărţirea prin moarte (despre imposibilitatea de a fi despărţite două fiinţe care nu ele au hotărât să fie împreună), cea mai metafizică dintre cărţile dumneavoastră, despre care ați declarat că aveți sentimentul că nu e o carte din interiorul literaturii, ci mai curând o experiență spirituală, intensitatea ei depășind obișnuitul, în care dragostea este trecută dincolo de determinare și limitările fizice, într-o arie intens luminoasă, incandescentă, imponderabilă, o formă de îmbrățișare a celui plecat să moară puțin și despre cum poate poezia să transforme despărțirea – cea mai definitivă dintre toate într-o iubire fără sfârșit…

Alunecătoare, mătăsoase, ele (poemele) se împotmolesc de fiecare dată într-o tristețe abstractă, ca aceea a lui Nichita Stănescu… Lectura acestui manual de iubire, născut dintr-un plâns şi o tăcere, este un matur exerciţiu de intelectualizare a emoţiei, amintindu-ne astfel semenilor faptul că, de la Cer la Pământ distanţa se măsoară în iubire… Sufletele prin care curge iubirea se cunosc şi se recunosc…

Şi totuși,  ce e iubirea?

Ana Blandiana:

Una dintre cele mai tulburătoare descoperiri pe care le-am făcut pe internet a fost o scrisoare a lui Einstein către fiica sa, cu puțin înainte de moarte, în care îi mărturisea că se simte, profesional vorbind, neîmplinit pentru că nu a reușit ceea ce a sperat toată viața: să  găsească formula matematică a iubirii, formula forței care stă la baza vietii și nemuririi. Pentru că ea, iubirea, este nu doar legea atracţiei universale, puterea care mișcă soarele şi celelalte stele, ea este, în acelaşi timp, și izvorul și scopul vieții, fericirea de a-l putea iubi pe celălalt la fel sau mai mult decât pe tine însuți, miracolul de a fi în stare să întorci și celălalt obraz…

Lili Bobu:

Grecii antici aveau un mit despre sufletele care se caută între ele şi descoperă fericirea atunci când cele două bucăţi care au fost despărţite cândva, la facerea lumii, reuşesc să se întregească…

Din când în când
Timpul se suspenda între noi
Ieşeam din el
Şi nu mai eram doi,
Înţelegeam ce spun fiarele,
Ce cântă greierii,
Era ca şi cum am fi trecut cu bine
De judecata de apoi.

Sau poate că pur şi simplu
Cele două părţi,
Rupte una de alta de la facerea lumii,
Fuseseră puse înapoi
Într-o singură făptură
În care, aşa cum rodesc plantele,
Eram amândoi.

 Timpul devenea inutil şi se desfrunzea
 În o mie de foi.

V-a fost dat norocul de a fi pereche, întotdeauna sufletul v-a legat mai mult decât sângele, aţi fost păsări cu o singură aripă, nu puteaţi să zburaţi decât îmbrăţişaţi…

V-aţi suprapus atât de perfect, încât nimeni nu v-a putut zări deodată, v-aţi modulat flacăra după forma aripilor, purificând-o de orice culoare…

O iubire creatoare, mobilizatoare, restauratoare, tonică, simplă, vitală, demonstrând astfel că se poate trăi frumos… Căci iubirea adevărată este experienţa bucuriei desăvârşite şi ea iradiază în întreg spaţiul din jurul său…

,,În viaţă esenţial este să te întâlneşti cu celălalt! Să te ia în braţe: mersul său să fie mersul tău… Să cânte ceva: cântecul său să fie vibraţia ta… Să scrie o carte: emoţia lui în idee să fie a ta… Să vrei să sporeşti prin el…” (Constantin Noica)

Dar de câte lucruri imponderabile, de câte detalii aparent nesemnificative atârnă şansa unei întâlniri… Dacă nu eşti atent, o ratezi… Trebuie să fii mereu la pândă, să ai răbdare şi să aştepţi… Aţi fost cea mai frumoasă femeie care a ştiut să aştepte… pentru că, ,,cu cât mai deosebită este calitatea oamenilor din care este alcătuit edificiul nostru afectiv, cu atât mai subtil, mai tenace, este modul nostru de a rezista în viaţă care îţi dă garanţia de continuitate a lumii într-o formă suportabilă… Dacă uneori ni se întâmplă să ne simţim invulnerabili, este pentru că am ajuns prin alţii la capătul fiinţei noastre, fericiţi că există o constelaţie umană la care putem oricând să facem recurs.” (Gabriel Liiceanu)

Ce menţine un cuplu longeviv: comunicarea, afectivitatea, acel vibrato emoţional constant al complementarităţii, valorizarea bucuriei de a fi împreună mereu ?

Ana Blandiana:

Cred că, pe lângă disponibilitatea fiecăruia de a se jertfi pentru celălalt  (și asta nu e o formulă, ci o realitate  verificata zi de zi), care este principala condiție a unei legături rezistente în timp, norocul de a fi gata să se sacrifice împreună pentru aceleaşi idei este o condiție a rezistenţei în timp a comuniunii dintre doi oameni. Dar poate că încercarea de a analiza în termeni logici un asemenea miracol este hazardată. Pur și simplu trebuie acceptat că totul a fost scris dinainte în felul acesta, iar ceea ce se numește iubire fără sfârșit nu e decât înțelepciunea de a accepta fără crâcnire  ceea ce e scris.

Lili Bobu:

Cuvântul IUBIRE a fost prea general, prea confuz, inexact pentru ceea ce aţi trăit…
Cel mai probabil e că vă veţi căuta veşnicii întregi unul pe altul în haos, aşa cum v-aţi căutat pe pământ până când aţi avut norocul să vă întâlniţi.. 

Faptul că nu-l vedeţi, că nu vă întâlniţi, că vă-ndreptaţi oprindu-vă în ultima clipă spre telefonul la care vorbeaţi, nu înseamnă că nu există. 

Dacă de sărbători ar veni pur şi simplu, ca să nu vă lase singură când alţii sunt veseli şi zâmbetul său s-ar plimba prin cameră ca o pată de soare, iar aura sa v-ar cuprinde cu lăcomie şi v-ar lua în stăpânire, ce aţi vrea să îi spuneţi? Ce aţi vrea să îl întrebaţi? (După ce ați trăit regretul că toate întrebările le-ați pus prea târziu, atunci când cel căruia ar fi trebuit adresate nu mai putea să răspundă, neînţelegând de ce aţi amânat, sau pur şi simplu întrebările se nasc când nu mai are cine să le răspundă…) Când vecinii vor auzi prin pereţi numai vocea dumneavoastră va fi o dovadă în plus că sunteţi o singură fiinţă…

Ana Blandiana:

,,Poate i-aş pregăti doar imagini, mesaje de neformulat, solii secrete ale inexprimabilului, dovezi ale adevărului suprem potrivit căruia îndrăgostiților le este suficientă privirea…”

Lili Bobu:

Volumul ,,Variațiuni pe o temă dată” l-ați scris la Mănăstirea Voroneț, printre rugăciuni, psalmi, icoane, fresce, candele fumegând… orizonturile înfăşurate de jur împrejur ca nişte bandaje pansându-vă rănile strâns ca să nu sângereze…

Ați declarat că a fost o experiență extraordinară, un fel de rotire care te desprindea de la pământ, ca o amețeală, ca o transă…O tristețe luminoasă, un fel de plutire deasupra lucrurilor, ale căror muchii nu se mai disting, pentru că iradiază și fac aureole care umplu ochii de lacrimi…O carte pe care ați scris-o ca și cum altcineva v-ar fi mișcat mâna, trăind astfel sentimentul că cineva te dirijează, că totul pornește parcă undeva deasupra…O dragoste care, iată, transcende granițele lumești și pe care, acceptând să o prindeți în copertele unei cărți, ați nemurit-o…

Fiecare gest al meu
Este conturat de o dungă subțire
De lumină, pe care o simt
Fără să o văd.
E ca o îmbrățișare continuă
A cuiva asemenea mie,
Dar care îmi depășește conturul
Și-mi ține de cald.
Ce ingenioasă soluție ai găsit
Să nu mă părăsești…

Între intensitatea poetică și cea mistică există similitudini…

Ana Blandiana:

,,N-am fost în stare să scriu altfel decât ieșind din viața mea obișnuită, decupând timpul poeziei din timpul vieții… Plecam la scris cum plecau sfinții în pustie ca să-l întâlnească pe Dumnezeu, iar ceea ce urma avea uneori într-adevăr trăsăturile miracolului. Când începeam să scriu, nu aveam senzația preaplinului care se revarsă, ci mai curând a uimirii că trecea prin mine. 

Când se oprea, mă descopeream golită, pustie și mai ales cu sentimentul că este de tot. Deși știam că mi se mai întâmplase, deși îmi spuneam că și de alte dăți mi se păruse la fel și că totuși minunea se repetase, mă uitam la ultima poezie scrisă cu sfâșietoarea convingere că de astă dată este într-adevăr ultima, că niciodată nu voi mai fi în stare să scriu nimic. Iar dacă următoarea evadare se dovedea zadarnică și Dumnezeu nu venea la întâlnire, întâmplarea nu era decât o verificare în plus, pentru o perioadă a acestei convingeri. 

Recădeam în contingent mai deprimată decât în momentul evadării, până când încet-încet începeam să simt că se pregătește o nouă iluminare care nu așteaptă, pentru a se produce, decât o nouă fugă…

Şi mergând cu picioarele goale prin iarbă mă supuneam ierbii care mă salva de neliniştea care eram, lăsându-mi numai tălpile goale în roua prin care El urca în mine, înlocuindu-mă…”

Lili Bobu:

Lăsând culorile florilor, pletele lungi cărărilor și ochii luciului mărilor, să știți de unde să le luați la întoarcere, ați trecut dintr-o viață în alta, călătorind spre noi orizonturi, încercând să aflați dacă, în alte condiții, sufletul dumneavoastră rămâne același, traversând anotimpurile cu un mic anotimp lăuntric…

Între orașele lumii și anotimpurile în care le-ați văzut, legătura a fost atât de totală, încât văzând în două anotimpuri același oraș, nu vi s-a mai părut că are aceeași fizionomie…nu numai străzile și piețele lor, ci și tablourile din muzee și altarele din biserici…

În ,,Orașe de silabe” ați mărturisit că anotimpul nu este așa cum s-ar părea – numai un mediu în care casele, și copacii, și mașinile, și asfaltul sunt încadrate altfel și altfel puse în valoare, nici numai un alt fel de a cădea lumina pe oameni și pe lucruri, ci chiar metamorfoza fiecărei celule care formează organismul atât de viu al orașului, regenerarea lui ascunsă din interior…

Ați constatat că orașele nu seamănă între ele nu pentru că sunt așezate diferit geografic, nu pentru că parcurile și clădirile lor urmează stiluri diferite sau pentru că istoria lor a fost de fiecare dată alta – toate acestea fiind neglijabile sau neînsemnate premise: orașele nu seamănă între ele pentru că au, fiecare, un alt suflet, care nu poate fi comparat…

Fiecăruia îi corespunde dacă nu o imagine, cel puțin un sentiment, dacă nu un sentiment, cel puțin o presimțire…

Lumea pe care ați văzut-o dumneavoastră  a fost mai frumoasă decât cea reală…

Și totuși, care este locul unde v-ați dori să vă întoarceți și în care ați vrea să trăiți? Care este cea mai frumoasă dintre lumile posibile? 

Ana Blandiana:

Cea mai frumoasă dintre lumile posibile era lumea pe care eram conștientă că am descoperit-o oarecum prin absurd, printr-o întâmplare, printr-un noroc care nu avea cum să se repete, deci ceea ce vedeam vedeam pentru prima şi pentru ultima oară, iar în aceste condiții era firesc nu numai să mi se pară mai frumoasă decât era în realitate, dar și ireală. De aici nevoia de a o descrie pentru ca să nu dispară de tot când va dispărea. N-am visat niciodată să rămân şi să locuiesc banal în vreuna dintre aceste lumi. Când  schimbarea istoriei și succesul literar m-a făcut să mă întorc, n-am mai revăzut niciodată ceea ce văzusem înainte. Şi asta nu numai pentru că lumea se schimbase, ci mai ales pentru că mă schimbasem eu.

Lili Bobu:

Și de fiecare dată, auzind din adânc, din vecii, mereu, murmurul, sângele, gândul poporului care v-a zămislit, v-ați întors la țară sub forma unui buchet într-o vază, unde ctitorii își poartă în brațe mănăstirile, în timp ce credința se așază cuminte în frescă, unde dealurile-s ascunse jumătate în văzduh, iar cerul începe din creștetul spicelor și unde auzi cum iarba gâdilă stelele râzând și florile-s atât de multe că te dor orbitele uscate ca de soare și unde sori rotunzi atârnă din fiecare pom…

V-ați întors mereu la patria dumneavoastră de pământ pentru că numai din ea știți să vă-nălțați…la patria neliniștii, pe masă cu hârtii și creioane gata să se ridice și să scrie poeme pe care să le treceți pe curat în patria dumneavoastră A4…

Căci așa cum ați declarat, dorul este cel mai abstract și cel mai altruist dintre sentimentele dumneavoastră, fiind legea care vă face sufletul iobag pe un petec de pământ…

Alunecând dintr-o vârstă în alta, înaintând sub încărcătura de imagini, de suferințe și de iubire, înfășurate în nebuloasa de dinaintea nașterii dumneavoastră, pe care o purtați mereu într-o continuă, exaltată, epuizantă comparație, ați încercat să vă imaginați viața liberă de dor. În zadar… Nu ați reușit…

Ana Blandiana:

Nici nu mi-am dorit niciodată. Fac parte dintre oamenii care nu pot trăi fără rădăcini, care oricât de aproape sau de departe aș pleca nu-mi doresc decât să reajung acasă, să mă întorc. Sensul unei călătorii este pentru mine nu cât de departe ajung, ci cât de adânc mă întorc. Pentru că mergând chiar până la marginile pământului eu am căutat semnificația limitei în funcție de locul de unde am plecat. Călătoriile mele au fost încercări de a mă descoperi pe mine însămi prin comparație, paralele fără sfârșit între ceea ce știam de acasă și ceea ce descopeream. Secolele care ne despart nu reușesc să șteargă înrudirea dintre sufletul meu și cel al lui Dinicu Golescu.

Lili Bobu:

,,Fiecare om este o formă de încăpățânare, adică o idee (ce e mai adânc în noi decât noi înșine). Și ne place să vedem care este gustul ideii, care este vocea ei…cum surâde ea…”(Constantin Noica)

Ați rămas consecventă ideii morale pe care o reprezentați, o energie rodind în iluminare și triumf spiritual. 

Locuită de-un cântec,
Părăsită de-un cântec,
Poate chiar văduva unui cântec
Necunoscut și iubit,
Nu merit frunzele voastre de laur
Decât pentru umilința
De a-i fi rămas credincioasă
La nesfârșit…

Dacă ar fi să consemnați autobiografia acestei idei, ce gând v-a purtat? Ce gând ați slujit?

Ana Blandiana:

Nu m-am îndoit niciodată că am fost menită  de Dumnezeu să scriu cărți și că am meritat să fiu pedepsită de câte ori am greșit și m-am îndepărtat de menirea aceasta. 

Lili Bobu:

În viață, ,,toate obstacolele ne par ziduri. Problema este să le tratăm drept oglinzi sau ferestre: să ne răsfrângem, analitic, în ele, sau să vedem prin ele zarea care le transcende. Dar nu numai obstacolele sunt ziduri. Totul poate deveni zid, dacă funcţionează ca blocaj: şansa cea bună, reuşitele, fericirea însăşi. Binele şi răul sunt, nediferenţiat, ziduri latente. Trebuie să le şlefuieşti până la reflex şi transparenţă.” (Andrei Pleşu)

,,Nu-i nimeni vinovat de neîmplinirile noastre. Limitele interioare sunt mai dureroase decât orice limită exterioară… Doar libertatea ne conferă capacitatea de a valorifica înfrângerile și de a depăși reușitele…”(Constantin Noica)

A fi liber, pentru dumneavoastră, nu a fost un drept care vi s-a acordat, ci o stare cu care v-ați născut… Existența dumneavoastră a însemnat trăirea fără granițe, cu vibrația libertății totale, o căutare dramatică a identității esențiale, a sinelui profund, o fugă în tine însuți cât mai adânc, o fugă fără oprire, mereu înlăuntru, punând în ecuație redefinirea libertății, exclamând victorioasă și demnă: 

Ochii mei n-au căutat niciodată-n pământ,
Gleznele mele n-au purtat niciodată cătușe!

Şi totuşi, de ce vă este teamă?

Ana Blandiana:

,,Singurul lucru de care îmi este teamă cu adevărat pe pământ este calendarul pe care singură mi-l scriu pe perete. În fiecare seară, fac fericită un cerc în jurul cifrei curente: roșu pentru poezie, verde pentru proză sau, tremurând de rușine și spaimă, trag două linii încrucișate cu negru pentru ziua scoasă din timp…

Astfel viața mea devine mai scurtă cu o necunoscută pierdută în neant despre care nu am reușit să scriu nicio literă care s-o ancoreze în ființă, viața mea devenind mai scurtă cu fiecare zi neapărată de un cerc roșu sau de un cerc verde, pentru că nimic din ceea ce nu este scris nu există…”

Lili Bobu:

Ați trecut printre oameni mereu acoperită cu dragoste, oferindu-le un zâmbet, o înfățișare decentă, indiferent câtă suferință s-ar camufla dincolo de ea…

Și fotografiile dumneavoastră sunt poeme vizuale… Sunteți o poezie în sine… Grația dumneavoastră e poezie – ,,lucrarea de diplomă a Divinităţii la examenul de estetică”. Poate acesta este și secretul tinereții dumneavoastră….

La ce credeți că se gândesc oamenii când vă descoperă pentru prima oară? Cum ar trebui să fiți și nu sunteți? 

Ana Blandiana:

Da, asta e o întrebare. O întrebare pe care mi-am pus-o şi eu uneori.

Pentru că întotdeauna mi-am dorit să fiu în stare să îmi imaginez, să bănuiesc, cum mă văd ceilalţi. De exemplu, nu mi-a fost niciodată teamă că voi îmbătrâni, dar mă înspăimîntă perpectiva că tinerii s-ar putea uita la mine ca la o doamnă în vârstă, sau chiar numai ca la o doamnă. Aş da orice să știu, să văd cum mă văd ei.

Pe de altă parte am oroare de poeții care ţin să arate ca niște poeți. De fapt nici nu știu și cred că nimeni nu știe cum ar trebui să arate poeții. Dar eu am vrut să semăn cu toată lumea, si chiar să nu existe în mintea oamenilor o legătură între ființa mea și paginile mele. Blaga ar fi vrut să trimită versurile în lume libere de determinări, nesemnate. Dar, în mod evident, asta nu se întâmplă, iar felul în care mi se întâmplă să fiu sărbătorită, să mi se mulțumească, să primesc flori mă tulbură profund, mi se pare aproape o confuzie…

Lili Bobu:

Din ce în ce mai străină
          Cu tot mai puţini cunoscuţi…
          Tot ce-mi era familiar
A lunecat
În marea lumină…

Se spune că egiptenii, când trec printr-un cimitir, obișnuiesc să citească cu glas tare numele de pe pietrele tombale, cu încredințarea că îi păstrează vii pe cei trecuți în neființă…

Cu o similară speranță, pe cine ați vrea să pomeniți dintre cei care v-au fost mentori în formarea intelectuală și morală? 

Ana Blandiana:

Cel mai recunoscătoare îi sunt profesorei  de istorie din clasa a opta, Domnişoara Ile, care ne preda cu ochii în lacrimi felul în care soldații români au intrat în Ardeal, la sfârșitul anilor de neutralitate din timpul primului război mondial, cu bocanci cu tălpile de carton. De la ea am învățat că patriotismul nu trebuie să interzică privirea critică, de la ea am învățat o dragoste de ţară atât de ardentă, încât poate să cuprindă și cea mai dură analiză critică a istoriei şi realităților ţării, pentru că o dragoste adevarată nu trebuie sa flateze, ci să exorcizeze.

După cum îi sunt recunoscătoare învățătoarei din primele trei clase, o fată tânăra refugiată din Basarabia, care se îmbolnăvise pe drum de febră tifoidă şi îi căzuse părul, încât când ajunsese învățătoarea noastră era ca un băiețel cu părul scurt, şi care ne citea în fiecare zi din Eminescu la începutul orelor şi la sfârșitul orelor. Am crescut în felul acesta cu Eminescu subliminal, înainte de a-l înțelege, ceea ce a reprezentat o apropiere de poezie ca de un mister, cel mai drept drum pentru a ajunge la poezie.

Lili Bobu:

În anul 2019, aţi fost desemnată laureata unui foarte important premiu de poezie, unul dintre cele mai longevive şi prestigioase premii literare din lume, ,,Cununa de aur”, acordat de Festivalul ,,Serile de poezie de la Struga”, din Republica Macedonia. În semn de omagiu, o placă de marmură cu numele dumneavoastră a fost fixată pe un fragment de stâncă, ca o recunoaştere internaţională a operei dumneavoastră într-o panoplie de laureaţi de valoare universală, unii dintre ei deţinători ai premiului Nobel: W. H. Auden, Joseph Brodsky, Allen Ginsberg, Pablo Neruda, Eugenio Montale, Léopold Sédar Senghor, Nichita Stănescu, Bulat Okudjava, Artur Lundkvist, Ted Hughes, Hans Magnus, Enzensberger, Seamus Heaney… mari poeţi luminaţi de credinţa că poezia poate salva lumea, idee care se regăseşte în versurile marelui poet  Nicolae Dabija:

,,Rugă-cântec, rugă-plânset, rugă-blestem
(naivă, credulă, nebună)
de aed care speră cu un poem
c-ar putea face lumea mai bună…”

Succesul pe care l-aţi repurtat la Struga este şi un succes al literaturii române, încununat şi de ,,Integrala poemelor”, o adevărată piatră de temelie a încrederii că totuşi existăm din punct de vedere intelectual, conturând unul dintre cele mai frumoase şi însemnate universuri poetice din literatura română postbelică, care ar fi meritat pe deplin să i se consacre o ediţie critică în colecţia ,,Opere fundamentale”.

Trăiţi vârsta lirică a poetului matur apăsat de oboseala universului şi de povara cunoaşterii… atâtea întâmplări mai așteaptă întemnițate încă în dumneavoastră, să intre în istoria eternității pe urmele cuvântului ce vă întrupează, trăind secunde de preaplin, confirmând astfel la ce chemare divină v-ați zămislit…

Nu mai aveţi dreptul să vă opriţi: orice poem nespus, orice cuvânt negăsit pune în pericol universul suspendat pe buzele dumneavoastră…

 Ana Blandiana:

,,Scriu pentru că n-am descoperit nici o altă soluţie mai eficace, mai totală, nevoii mele de-a exista, exasperării mele de-a mă convinge nu numai că sunt, dar şi că fiinţa mea are sens…”

 

 

 

Epilog:

Acest interviu durează doar atât
Cât îl citești:
Data viitoare când îl vei citi
Va fi altul,
Pentru că tu vei fi altul
Și, bineînțeles, va fi complet diferit
Atunci când îl va citi altcineva. 

El există doar o clipită
Stării tale de spirit
Pe care a construit-o
Din ce-a găsit în tine –

Trecătoare operă 
Ca o foaie de hârtie
Pe o apă curgând
Mereu în altă direcție,
Neavând nicio importanță
Cine a pus hârtia acolo
Și dacă a scris ceva pe ea…

Post Scriptum

Discursurile mele  reproduc şi parafrazează cu umilă condescendenţă axiome considerate elemente unitare de trăire din creaţia de substanţă filozofică a distinsei mele interlocutoare, un sacerdot al valorilor şi virtuţilor morale, ipostaze împrumutate de la un arhitect al gândului, un iniţiat al confesiunilor revelatoare, având prestanţa epitafurilor memorabile săpate cu dalta într-o materie perenă – o invitaţie pentru cititor la o (re)lectură a operei domniei sale, cât şi a receptării acesteia, o experienţă insolită creatoare de mari bucurii literare, de mari emoţii intelectuale, evadări miraculoase în spiritul înalt, acolo unde putem savura esenţele.

Lili Bobu
Asociaţia Culturală „REGAL D’ART”
25 martie…  Ştiţi cumva în ce an suntem?