Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    Anamneza ”eternei reîntoarceri” este poezia

    Autor: Ionuț ȚENE
    Primit pentru publicare: 9 Mart. 2022
    Editor: Ion ISTRATE
    Copyright: © 2022 Ionuț Țene, © 2022 luceafarul.net
    © 2022 by Agata
    Scopul publicării: promovarea și diseminarea informațiilor culturale.
    Este exclus scopul pentru a obține avantaj pecuniar Revistei Luceafărul sau autorilor publicați.
    NB
    Conținutul acestei publicații nu reprezintă în mod oficial opinia revistei Luceafărul.net, a cărei unică responsabilitate este de a publica opiniile colaboratorilor ei. Răspunderea privind corectitudinea și coerența informațiilor prezentate, precum și eventuale consecințe revin autorilor, conform prevederilor legale.


     

    Poezia este o febrilă căutare a ”timpului pierdut” și o anamneză a originilor crepusculare. Poetul atunci când scrie poezie își redescoperă rădăcinile și caută înfrigurat propria înțelegere în lume și starea mersului spre ființare. Lirica autentică este o perpetuă retrăire a ”eternei reîntoarceri”. Într-o istorie a muzelor îndrăgostite de liră putem afirma o similaritate precum în istoriografia lui Tucidide, că starea de poezie este o ciclicitate dintr-o spirală a deschiderii spre noi forme, dar și o repetiție creativă a esențelor. Parafrazându-l pe Jose Ortega Y Gasset aș dori să afirm, că ”poetul este poet și în împrejurările care trăiește”. Mersul pe strunele lirei nu se identifică doar cu actul creației lirice, ci și cu forma trăirii în imanent. Poetul își retrăiește caustic menirea în permanențe oriunde ar fi întru existență. El își caută originea pentru a fi el însuși și a se redescoperi, precum și a se prezenta lumii așa cum este. Gol în fața muzelor. Poetul nu trăiește realitatea ca ceilalți, ci percepe preajma în esențe. Pentru poet, realul este esențialul, el nu gândește prin aparențe formale. Autenticiatea este credința poetului. Izvorul poetului care îl înalță prin metafore spre nadir este tocmai esența, nu aparența și forma. Completându-l pe Platon, poetul reprezintă umbra ideii, iar el nu poate fi portretizat conform lui Plotin pentru că ar trebui să creionezi, de fapt, umbra esenței lăsată de lumină pe pereții peșterii ancestrale. Posibil ca picturile rupestre realizate cu aproximativ 50.000 de ani în urmă din grotele de la Lascaux, Trois- Frérès, Niaux, Chauvet sau Altamira să fi fost ”opere poetice”, adevărate poeme scrise în culoare, înainte de inventarea scrisului. Imaginile sunt totemice, o căutare febrilă a esenței vieții omului, nu primitiv, ci trăitor din toate timpurile. Acele picturi rupestre sunt opere artistice ale poeților, de vreme ce-și căutau, prin culoare, esența sensului trăirii și adevărului existenței. Un poet talentat și autentic nu deține obsesia originalității, ci înțelege anamnetic, că poezia este o reîntoarcere la frumosul originității și o recuperare a timpului pierdut. Conștiința poetului trăiește între mit și legendă, se recreează începuturile, prin frumos, spre înțelegerea adevărului. Poetul este un ”contemporan cu zeii”, așa cum spuneau vechii greci – ”poetul vorbește cu zeii”. Întotdeauna poeții vor să fie egal cu zeii. De aceea poezia este o recuperare a mitului. Să fie mitul un punct de plecare a poeziei? Poetul ca și ”contemporan cu zeii” reinterpretează originile, prin versuri, recuperând miturile, care oferă sens.

    Poezia este forța mitului în acțiunea regenerativă a istoriei literaturii. ”Mitul este întotdeauna punctul de plecare al oricărei poezii, inclusiv a celei realiste” (Ortega Y Gasset – Meditații). În poezie ”aici și acum” nu este o materialitate a unei realități, ci ”umbra” unei idei mitice originare. În poezia epică, personajele sunt contemporane cu zeii, nu întâmplător în poemele epice și balade eroii vorbesc în versuri arhaice. Homer a compus ”Iliada” și ”Odiseia” repetând într-un limbaj arhaizant ceea ce publicul știa deja pe dinafară de dinainte. Homer, genialul părinte al poeziei grecești, știa că lirica este o anamneză a începuturilor, o perpetuă restaurare ciclică a mitului. Homer a șlefuit ceea ce grecii știau deja pe dinafară, ca tradiție orală. A fost primul avangardist al literaturii universale, poezia sa fiind o ”moșire” a ceea ce se știe și cunoștea de la începuturi. Homer a redat emoția sub formele înțelegerii și trăirii preajmei. Tema e ancestrală, limbajul extrem de arhaizant, dar forma redării coroborează o provocare a permanenței. Aceasta e modernitatea lirică. Taina emoției poetice este o călătorie inițiatică la origini cu fața la viitor. Poetul este un autentic Ulise care se reîntoarce în Itacha, indiferent dacă soarta și zeii sunt potrivnici. Închiderea cercului anamnetic este forța care oferă emoție poeziei și umple de fascinație preajma ca un spectacol cu spectatori antrenați, care știu că poeții cunosc adevărul de la începuturi. Astfel, poezia este o aventură a cunoașterii spre izvoare spre permanențele care oferă emoție și înnobilează lumea. Poezia este o uvertură a sfârșitului dincolo de frumos și adevăr. Paradoxal, poetul este un aventurier, nu spre viitor, ci spre originile cunoașterii. Noul vine din anamneză și refacerea legăturii cu transcendentul, nu din utopia unui nou golit de conținut și esențe. Poetul, ca și Ulise, trebuie legat de catarg de către marinarii preajmei, tocmai pentru a nu asculta cântecul sirenelor unei utopii care te abate de la ”eterna reîntoarcere” spre Ithaca, la origini și izvoare, ca împlinire a sensului ființării. Creatorul trăiește într-o realitate a permanențelor. Poetul este un erou atemporal, care dialoghează tensionat cu zeii și care vrea să înfrumusețeze realitatea. Sentimentul liric inundă lumea cu forța emoției primare. Poezia transcede actualitatea și realitatea, fiind o paradigmă a atemporalului. Poetul unește trecutul cu prezentul și viitorul. Poezia este o repetiție pentru regăsirea primordialității, de fapt o reîntoarcere la matcă. Emoția și frumosul nu are istorie, acestea purced dintr-o illo tempore. Poetul George Bacovia, în poezia ”Lacustră”, surprinde atemporalitatea universului liric, acea comprimare a timpului în creația poetică, confierea între transcendent și imanentul. ”Ploaia” este motivul ce unește gândul contemporan cu inițierea originarității.

    Un gol istoric se întinde,
    Pe-același vremuri mă găsesc…
    Și simt cum de atita ploaie
    Piloții grei se prăbușesc.

    De-atitea nopti aud plouând,
    Tot tresărind, tot așteptând…
    Sint singur, si mă duce-un gând
    Spre locuințele lacustre. (Lacustră)

    ”Omul primitiv” este ”omul contemporan” pentru poetul care renaște emoția într-o ”eternă reîntoarcere” a originarității. Poezia este un ecou al începuturilor o formă de iubire prin emoție de la ”începuturile lumii” cum ne avertiza poetul George Țărnea:

    ”Ochiul spre ochi e deschis,
    Fără nimic să mai ceară
    Bolile noastre de vis,
    Bolile noastre de vară.

    Capăt de lume, uitat,
    Spaime de dus împreună;
    Ceasul iubirii a stat,
    Chiar dacă-n noi mai răsună.” (Anamneză)

    ”Răsunetul” emoției străbate timpurile unind transcendentul de imanent și reverberând în forma poetică care este o ”umbră” a ideii absolute. Poezia este o perpetuă și tensionată căutare a esențelor. Anamneza poetică este un ritual liric, care leagă tainic poetul de transcendent, precum și o revenire la izvoare ca în bîlinele rusești. Poetul este un fondator de mituri. El trăiește în mit, coroborând ziua de ieri cu cea de azi și de mâine. Poetul George Coșbuc ne oferă o definiție a anamnezei lirice și ”etrnei reîntoarceri” prin versurile ”Din Helada rătăcit mitul vechilor eroi/Şi pe cale îndreptăţită s-a prelins pînă la noi” (Atque Nos!). În contextul teoretic anamnetic poetul trăiește în și prin legendă în căutarea timpului pierdut, pentru a fi peren și contemporan cu zeii. Poetul este trăitor astfel în memorie. Poezia este memoria poetului (gr. ana=din, prin + mnesis = memorie). În această paradigmă, memoria este eșafodajul operei lirice. Poezia este o recurență a unui timp liric fără sfârșit. Poetul bea de la izvoare apa vie ca să ofere iubire din strunele lirei și dragostea muzelor pentru salvarea lumii prin frumos, emoție și adevăr. Emoția îi satisface poetului setea de absolut.

    Ionuț Țene

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5