Gruia COJOCARU
Ancore vii crescute în clipa fără orizont
(secvență dintr-un roman nenăscut)

Au plecat împreună spre casă după câteva ceasuri. Soarele îi veghea vertical, netulburat din oceanul de azur. Zăpușeala crescuse nemilos, însă  se topise când intrară în casă. Au mâncat ceva, au deschis casetofonul și-au ascultat muzică. Tudor avea vreo două casete vechi, obosite, Laviniei i se rătăcise în poșetă una cu Jon Bon Jovi și o alta cu Tina Turner. Le primise de la fratele său din Medgidia, vaporeanul. Se simțeau bine. Chimia țesea reacții în simbioză. Atinși ușor de muzica virilă, analizau problematica unor cărți comune, unde Dostoievski avea întâietate. Grădina imaginației dobândea plante noi pe pajiștea internă, în vreme ce într-un alt plan, subliminal, hormonii se rostogoleau haotic. 

• – Hai să mergem mâine la baltă, vrei? propuse Tudor.
• – La care baltă? întrebă amuzată Lavinia.
• – E una la marginea satului, la poalele pădurii, o să-ți placă negreșit, o asigură tânărul.
• – Nu pleci la liceu? Cum justifici absențele?
• – Avem practică la bibliotecă, pierdere de vreme, sunt în relații rezonabile cu dama. În plus, mă acoperă Zaina.
• -Cine-i Zaina, iubita ta?
• -Nu mi-e iubită, da’ într-un anume sens e mai mult decât atât.
• Lavinia deschise ușor brațele, într-un gest adânc de uimire.
• -Mai mult decât atât nu se poate! zise ea convinsă de un adevăr pe care l-a putut verifica 
• în diverse ocazii.
• -Chiar crezi? Tu privești lucrurile din perspectiva felinei care se îndrăgostește de pradă, în logica asta mă văd nevoit să-ți dau dreptate. Dar în cazul Zainei se consumă altceva –  libertatea leului care așteaptă ca leoaica să devină suficient de coaptă.
• -Mi se pare că-i multă aroganță în abordarea ta! zise Lavinia consternată. Chiar te vezi un leu, mascul alfa în arealul social în care pendulezi? În cazul ei, nu zic nimic, n-o cunosc, dar în cazul tău, similitudinea cu leul e infatuare de-a dreptul.
• -Credeam că poți să reglezi planurile! Ai fi vrut să vorbesc de mistreți, era mai sugestiv planul cu maturitatea femelei?! a întrebat-o Tudor acid.
• Râseră amândoi zgomotos.
• –   Totuși, doar un amănunt, continuă adolescentul, despre mine poți să crezi ce vrei, nu-
• mi pasă, însă Zaina e genul acela de nestemat, care pică straniu din Cer într-o casă amărâtă de țăran. Dar divin. Știi, adăugă el meditativ, tot timpul m-au fascinat două versuri din lirica blagiană.
• Lavinia îl privea admirativ, îi plăcea modul în care intra în străfundul lucrurilor.
• -,,Nu știi că numai-n lacuri cu noroi la fund/ cresc nuferi?”, zise el rar, turnând propria
• sevă în lăuntrul cuvintelor.
• -,,Eu nu mă căiesc,/c-am adunat în suflet și noroi/dar mă gândesc la tine. Cu gheare de lumină/ o dimineață-ți va ucide-odată visul…” continuă ea ca pentru sine, cu chipul brusc descompus. Da, și mie-mi place mult Blaga, mă transferă într-un spațiu al profunzimii, care nu admite artificialul și ipocrizia! spuse ea parcă sfârșită.
• -S-a întâmplat ceva? Parcă te-ai prăvălit de pe munte.
• -Nu-i nimic, un gând anapoda m-a pângărit, da-i fac eu de petrecanie! zise Lavinia, încercând să se redreseze. Zi-mi totuși, cum poate să te sprijine nestematul de care-ai pomenit? se apără ea cu o întrebare la derută.
• -Voi, femeile, indiferent de vârstă, dacă vreți aveți capacitatea de a găsi un colac de
• salvare pentru cineva din sexul opus, chiar dacă nu conduceți barca. Iar Zainei nu i s-ar refuza nimic, e extrem de apreciată, un fel de întruchipare a muncii inteligente, care, grație premiilor de la națională, ridică ștacheta unui liceu, de altfel modest în comparație cu altele. Nu vreau să mă acuzi iarăși de infatuare, dar slăbiciunea ei pentru mine e cunoscută, concluzionă Tudor.
• -Dar bibliotecara? întrebă Lavinia, mai mult pentru a-i testa viziunea despre femei.
• -E o doamnă respectabilă, suntem în relații bune, nimic mai mult.
• Laviniei îi plăcu răspunsul – ,,poate să fie discret, mai rar la asemenea vârstă.” Făcuse același liceu cu ani în urmă. O cunoștea pe bibliotecară, era o blondă plinuță, apetisantă, cu oareșce aplecare spre liceenii din clasele terminale, cu potențial nărăvaș. Cel puțin așa susținea folclorul local. 
• Balta, cum o numea Tudor, era un iaz generos, înconjurat de dealuri rotunjite, împădurite bogat către răsărit. Îi aștepta calm, liniștit în albastrul lichid. Tudor intră încet în apa călduță, pe lângă opustul betonat, cercetă locul cu atenție înotând în picioare, se scufundă, rotindu-se de mai multe ori și ieși din apă voios – nu era nici un pericol. Urcă pe marginea stăvilarului înalt de aproape cinci metri de la luciul apei, își făcu elan larg cu brațele, flexă genunchii adânc și, împingând cu toată puterea tălpile în marginea betonului, plonjă cu boltă la câțiva pași. Înotă pe sub apă cu mișcări largi, simetrice, până simți că aerul înmagazinat înăuntru îi spărgea timpanele, după care se ridică la suprafață și-și scutură capul voinicește.
• -Vino și tu, apa e grozavă! o chemă pe Lavinia, văzând că doar gleznele-i erau atinse de apă.
• -E obligatoriu să știi să înoți?
• -Aici da, dar să nu-mi zici că nu te descurci?! răspunse el, mirându-se naiv.
• Lavinia își strânse buzele în loc de răspuns, formând o gropiță în obrazul stâng.
• -Hai, că poți să înveți, dar căutăm alt loc, e adânc aici. Ia te rog și hainele mele, mergem un pic mai la sud, spuse Tudor, îndreptând brațul spre locul pe care-l vizase.
• Iazul făcea un cot în unghi drept, Lavinia avea să topească perimetrul catetelor, iar adolescentul se străduia să înfulece ipotenuza. Porni întins spre țintă. Fără grabă. Văzuse rânjetul morții în urmă cu doi ani, în ’87, la mare, la Eforie Sud. 
• Era în august. Pe plaja plină, după-amiaza se rostogolea lichid printre trupurile golite de griji. Marea era caldă, calmă, somnoros-voluptoasă. Un vuiet surd urca din adâncuri, dar n-avea cine să-l detecteze. Tudor se acomodă iute cu apa și depășise ca de obicei geamandurile. Spațiul protector marcat de pungile de tablă pline cu aer, ancorate cu frânghii groase, era pentru pleavă, așa i se părea. Se afla la distanță mare de țărm când privi în spate. Ar fi vrut să mai alunece în larg, dar se opri – oamenii ieșiseră din mare, spațiul protector era gol. A înțeles că-i furtună, văzând valurile gigantice, ce se spărgeau gemând de stabilopozi. Privi în jur. La vreo douăzeci de metri era o femeie tânără, care se agățase de salteaua de apă, iar mai încolo un individ spinteca valurile. Nu se cunoșteau, fiecare lupta pe cont propriu. Și dacă s-ar fi știut, tot nu se puteau sprijini. Încercă să înoate mai repede, dar observă că refluxul îl mâna în larg. Atunci a priceput că obiectivul nu e să ajungi la mal, ci să rămâi la suprafață cu minim de efort. Era ca la vânătoarea din savană, când leul, după ce-a ratat zebra nu aleargă inutil, ci-și conservă energia pentru momentul când zestrea condițiilor trecea de partea sa. Aici zestrea dobândea calitate dacă răgetul mării se potolea, ori dacă o barcă salvatoare se încumeta să înfrunte furtuna. Înspre mal, unde valurile se suprapuneau, potențându-și forța de impact, pericolul era mortal. Cu cât te depărtai de țărm te mențineai lejer deasupra apei, doar un val rebel creștea arareori peste creștetul celui din față. De regulă se crea o adâncitură între valuri, un hău de câțiva metri – generat de curenții de adâncime – care se umplea pentru a face loc următorului, iar omul plutea fără vreun efort. Avea o singură grijă – să fie atent la clocotul mării și să-l urmeze fără nicio împotrivire. 
• Instinctul l-a obligat pe Tudor să ucidă brutal teama, care începuse să-i cotropească mintea, evitând astfel să fie devorat de panică. A zărit o clipă cum omul din apropierea femeii cu salteaua era acoperit de valuri și ieșea uneori la suprafață, cu mișcări greoaie de bețiv. Apoi nu l-a mai văzut, marea îl capturase definitiv. I-a trecut prin minte că ar fi trebuit să încerce să-l salveze, dar i-a pierit iute ideea de generozitate. Ar fi fost poate prea mult să-și salveze copilul ori fratele, nu un necunoscut. Sunt momente în viață când, și dac-ai avea inimă de înger, nu poți să-i fii de folos celui de lângă tine. A încerca să-l salvezi se sfârșește adesea cu moartea amândurora. Singur există o posibilitate de salvare. Nu e egoism, ci necesitate și instinct de conservare. Tudor trăia o astfel de clipă, care i s-a imprimat suveran în sânge. Trei zile mai târziu, pe plajă, pregătit pentru o nouă repriză de înot, privea salvamarii care vâsleau atent printre trupurile goale. Scuipat de mare, umflat, trupul vinețiu al celui care se sfârșise în valuri în acea după-amiaza – un tânăr din Maramureș, după cum au precizat salvamarii – îl conducea spre certitudinea că Moartea respiră în permanență la masa Vieții, precum o leoaică tupilată discret între ierburile prăfoase, care așteptă suculent clipa fără orizont din hârjoneala impalelor. 
• Și totuși, secunda în care te găsești solitar în hăul lichid, înconjurat de pereți de apă care cresc oblic, monstruos, într-un urcuș de munte topit numaidecât, e una dintre voluptățile care-ți pot săpa ancore vii în urzeala lăuntrică.   

     (Va urma)