Primit pentru publicare: 24 sept.2014.
Publicat de redacție: 25 sept.2014.

Cosmina Marcela OLTEAN

Andreescu – un destin aparte …

Personalitatea impunătoare a unora dintre artiștii noștri nu constă atât în bogăția biografiei cât în performanțele artistice înregistrate și a valoroasei contribuții la îmbogățirea comorii noastre naționale. Pe când unii au fost uitați, sau au rămas în istoria artei ca simplii epigoni, căci munca lor nu a avut puterea de a supraviețuii timpului și criticilor, alții, deși au studiat mult în străinătate, nu au avut succes în a pune în practică învățăturile acumulate, remarcându-se doar prin faptul că au lucrat alături de artiști străini consacrați. Iar apoi sunt artiștii greu încercați de soartă, care au și contribuit cel mai mult la moștenirea noastră artistică. Adesea, artistul adevărat, cu sclipire de geniu, îl găsim în omul modest, dar foarte bogat din punct de vedere spiritual și artistic. Acesta este și cazul pictorului Andreescu.

Linii de portret

Ion Andreescu, născut la 15 februarie 1850, București, a fost un pictor și pedagog român, membru post-mortem al Academiei Române (1948). A urmat și el cursurile Școlii de Arte Frumoase din București, condusă de Aman, iar din 1872, devine profesor la catedra de desen liniar și caligrafie a Seminarului episcopal din Buzău. În 1873 se transferă la Gimnaziul comunal ,,Tudor Vladimirescu”, apoi, în 1875, la școala de meserii din aceeași localitate. La sfârșitul anului 1878 pleacă la Paris, unde frecventează cursurile Academiei libere Julian. Verile pictează la Barbizon, unde se întâlnește cu Nicolae Grigorescu, și în alte așezări rurale. Scurta sa biografie, marcată de boală și de condițiile materiale modeste, e mult îmbogățită de vocația pentru artă, caracterizată printr-o descoperire târzie a necesității exprimării artistice, care a dus la conturarea unei opere importante ca extensie, matură, unitară, dealtfel, ca sentiment, atitudine și calitate, cu caracter definit, lipsit de ezitări artistice. Pasionat de cuceririle impresioniste, Andreescu s-a bucurat de cea mai fertilă etapă creativă, cu realizări semnificative în perioada petrecută la Barbizon.

Scurtă istorie a Școlii de la Barbizon

Școala de la Barbizon a reunit un grup de pictori francezi la mijlocul secolului al XIX-lea. Numele vine de la mica localitate Barbizon situată la sud de Paris, în apropierea pădurii din Fontainebleau care devine locul preferat de întâlnire și de creație al artiștilor, devenind astfel leagănul unei școli de pictură. Membrii fondatori ai acestei școli au fost Jean-Baptiste Camille Corot, Théodore Rousseau, Jean-François Millet și Charles François Daubigny, la care se alătură încă un mare număr de alți artiști, printre care și maestrul Nicolae Grigorescu. Ca rezultat al operelor lor, peisajul francez se înnobilează. La influența peisagiștilor olandezi și englezi, artiștii barbizonieni situează în prim-plan pictura de atmosferă, renunțând în mare parte la stlul clasicist.

Termenul a apărut pentru prima dată în istoria picturii în anul 1890 datorită lucrării criticului de artă scoțian David Croal Thomson intitulată „The Barbizon School of Painters”. De atunci termenul a fost pus sub semnul întrebării de mulți critici de artă, care contestă ideea că ar fi existat o adevărată „școală” de pictură în Barbizon, fiind vorba de fapt de un grup de artiști cu stiluri foarte diferite și din epoci diverse, care au descoperit ca sursă de inspirație peisajele oferite de pădurea din Fontainebleau și din împrejurimile sale.

Dar începând cu anul 1820, tot mai mulți pictori sosesc la Barbizon, localitate care a devenit cunoscută datorită frumuseții sale naturale. Barbizonul devine în scurt timp locul de întâlnire a tinerei generații de artiști. Aici se leagă prietenii și se desfășoară discuții aprinse. Tendința comună este întoarcerea la peisagistică, mai ales sub influența picturii flamande. Artiștii nordici, Pieter Bruegel cel Bătrân și Jacob van Ruisdael, foarte apreciați, sunt cei care au reușit să redea în tablourile lor mai bine decât oricine atmosfera autentică a satului. Rousseau, unul din cei mai importanți membrii ai școlii barbizoniene, considerat fondator al ei, avea multe tablouri în acvaforte ale acestor artiști. O altă importantă sursă de inspirație pentru barbizonieni este arta peisagistică engleză, în special creațiile lui John Constable, care și-a expus la Salonul din Paris în 1824 tabloul intitulat „Căruță cu fân„. Pictorii din Barbizon adoptă acuarela reactualizată de peisagiștii englezi, deoarece această tehnică este foarte potrivită pentru pictura în „plein-air”.

Ceea ce unește grupul barbizonian în afară de cele amintite este și răzvrătirea împotriva autoritarismului: refuză academismul, dar și romantismul. Împreună organizează expoziții cu vânzarea propriilor tablouri și editează un ziar propriu. În hanul lui Père Ganne, refugiul preferat al artiștilor, au loc discuții aprinse privind actualitățile în artă și literatură. Théodore Rousseau explică astfel concepțiile despre pictură: „Arta noastră reușește să atingă patosul, sentiment pe care ne străduim să îl găsim prin sinceritatea portretului, prin prisma adevărului dur. Ne străduim să studiem cu toată inima, visăm viața și nu copiem ceea ce vedem cu precizie matematică, ci simțim și explicăm lumea reală, fiind condamnați să nu o putem ocoli.”

Influența barbizonienilor depășește în curând granițele Franței. La Barbizon sosesc artiști din nordul Europei și din Statele Unite ale Americii. Pictorul român Nicolae Grigorescu descoperă localitatea Barbizon în 1862, unde rămâne pentru câțiva ani. Sosesc la Barbizon pentru un popas mai scurt și pictori cehi, maghiari, elvețieni, belgieni și polonezi. „Școala” de la Barbizon se deschide pentru lumea întreagă, și deschide totodată drumul pentru impresionism.

Emoție, patos, melancolie …

,,Printre pictorii români, cu siguranță nu există personalitate mai atrăgătoare ca a lui Andreescu și destin mai plin de înțelesuri ca al său. El, de fapt, a orientat definitiv arta românească’’. Cuvintele aparținând lui Jacques Lassaigne, unul dintre criticii de artă francezi care s-a ocupat cu pasiune și interes de arta românească, par a fi revelatoare pentru locul deținut de Andreescu în dezvoltarea artei românești moderne și, în egală măsură, pentru modul cum a pătruns marele pictor în circuitul valorilor europene. „Stejarul lui Andreescu” încă mai rezistă vremurilor și se găsește în parcul Crâng din Buzău. Botaniști și iubitori de natură îl îngrijesc pentru a-i prelungi viața. Deși a trait doar 32 de ani, Ion Andreescu a lăsat o operă care demonstrează că este un pictor de un excepțional talent. Creația sa se numără în câteva sute de tablouri: naturi statice, flori, portrete și mai ales peisaje. Pictura sa are un caracter profund, grav și meditativ, asemeni personalității sale, căutând astfel a se oglindi în operă, a-și găsi ,,vocea’’, un limbaj propriu cu care să se adreseze lumii în ideea de a se face înțeles. În lucrarea ,,Stejarul’’, una din capodoperele sale, putem regăsi întrega emoție, patosul reținut, temperamentul plin de melancolie al artistului. S-a  afirmt inclusiv că e primul pictor român cu adevarat modern, fiind în același timp unul dintre punctele de referință atunci când vorbim despre tradiția artei românești. Pictorul s-a stins pe 22 octombrie 1882, la București.