Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Andrei Oişteanu, tot despre Sexualitate şi societate, dar şi altceva, pudicitatea la români După Mircea Mihăieş, Mitchievici, Gheorghe Crăciun, tot  universitar, în „Pulsul prozei”despre aceleaşi probleme (II)

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 3 (123), Martie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Andrei Oişteanu, tot despre Sexualitate şi societate, dar şi altceva, pudicitatea la români.
După Mircea Mihăieş, Mitchievici, Gheorghe Crăciun, tot  universitar, în „Pulsul prozei” despre aceleaşi probleme (II)

Primit pentru publicare: 25 Mart. 2019
Autor: Ion N. OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul
Publicat: 27 Mart. 2019
© Ion N. Oprea, © Revista Luceafărul

Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro


II

Pentru modernitate în literatură un Bogdan Petriceicu Hasdeu – şi alţi români –, cum se întâmplase şi cu alte condee din lumea culturii avizate, supordaseră închisoarea, cum am relatat.

          Studii filologice sistematice Haşdeu nu a absolvit, dar este recunoscut, ca poet, prozator, dramaturg, ziarist, eseist, folclorist, istoric, jurist, filolog, lingvist, filosof, arhitect,  el poate fi socotit drept unul dintre uluitoarele genii pe care le-a zămislit şi păstrează, încă, neamul românesc, deşi totul la el a fost şi o mare tragedie personală, în primul rând.

           „Ca prinţ sărac, slab  şi bolnăvicios, impunător printr-o ştiinţă enciclopedică, dobândită de douăzeci de ani între un duel şi un banchet intim, ca un original de care nu se putea apropia nimeni fără a fi uimit şi rănit de uimirile şi însuşirile lui superioare şi de  inferioritatea unui spirit agresiv, care nu cruţa nimic, nici pentru cel mai sfânt principiu, ori pentru cea mai firească legătură, astfel căzu el în Iaşi la 1856”, aşa îl vede Nicolae Iorga pe mai tânărul care în perioada 1852-54 începuse în literatură cu  „Cântec popular moldovenesc”,”Ştefan cel Mare”, „Doină”, „Moldova”, „Melodii româneşti”, dar şi cu încercări epice şi dramatice de genul  „Arbore”, „Domniţa Ruxanda”, „Domniţa Vochiţa”, ca în 1863, publicând în „Lumina”, născută „Din Moldova”, nuvela „Duduca Mamuca” – cea mai bună proză a lui – care a fost acuzată de imoralitate şi a declanşat  primul proces celebru din domeniul literar în ţara noastră, sfârşindu-se nu doar cu meditaţii printre zăbrele şi paynici la vizetă, pândindu-i gândurile…ca şi altora.

Era, nu-i aşa, sfârşitul secolului al XIX-lea – la care ne-am referit în precedentul episod şi am descris faptele – dar revenim şi redăm opiniile şi a altui universitar, Gheorghe Crăciun, 1950-2007, care, în „Pulsul prozei”, operă pregătită de Carmen Muşat – „un volum prin care autorul şi-a propus să promoveze ideile primite clare de-a gata” cum zice ea în prefaţă –  şi Oana Crăciun, fiica autorului, cu textele acestuia publicate de-a lungul timpului, şi după 1989, dezvăluie opinii asupra cărora ne oprim.

      „Timp de două sute de ani, de când există ea cu adevărat,  literatura noastră a cunoscut o evoluţie sinuoasă, plină de contradicţii, elanuri, frustrări şi destul de puţine împliniri  estetice”.

…”esteticul, spune Gheorghe  Crăciun, n-a constituit niciodată pentru conştiinţa  culturală autohtonă o miză de calibru”. Literaturii române îi lipseşte gratitudinea, că la sfârşitul secolului  în discuţie, când în Europa lipsa de pudibonderie era de multă vreme un fenomen depăşit şi Europa lui Balzac, Dickens, Thackeray, Flaubert era  o lume a oraşului, la noi – mai mult rural – amorul şi sexul erau ceva ce încerca de abia Haşdeu prin Duduca Mamuca”.

Referitor la publicarea textului în cauză, la scandalul care s-a întâmplat, iată opinia profesorului Gheorghe Crăciun, „Pulsul prozei”, sursa Suplimentul de cultură, Iaşi, 17-23  noiembrie 2018: „Literatura fără perdea nu e o literatură primitivă, elementară. Dimpotrivă. Ca să poţi scrie o astfel de literatură trebuie să ai ce perdea să ridici şi să existe o lume ascunsă, pe care să o aduci în lumină. Pudibonderia  exprimă la noi nu atât un tip de comportament, cât o formă de înapoiere la nivelul dezvoltării sociale. Pudibonderia vine din educaţie şi complexitate. Mahalaua din schiţele lui Caragiale e lipsită de jenă şi ruşine, e o lume cu adevărat obscenă, în sensul  lui Baudrillard. În literatura noastră, pentru care grija de a ascunde realitatea n-a fost niciodată o problemă, putem vorbi cel mult despre o pudibonderie de factură ţărănească, deşi tocmai Creangă ar putea fi acela care să ne contrazică imediat. Apoi – ceea ce spuneau şi Mihăieş, Mitchievici şi Andrei Oişteanu – vorbirea ţărănească e plină de subînţelesuri, aluzii, complicităţi. Există şi romane ţărăneşti în care înjurăturile  sunt spuse pe şleau, dar asta nu schimbă datele problemei. La români, înjurătura e benignă şi ea nu demonstrează o vocaţie a licenţiosului”.

Să reţinem aici şi să reamintim ceea ce se ştie mai de  dată recentă, după „scandalul” de la Botoşani cu poezia „spurcată”, spusă de o victimă la festivitatea Premiul „Mihai Eminescu”, pacă pentru a promova lexicul încriminat, tocmai cei mai vajnici acuzatori şi-au adus aminte de Ion Creangă şi fără a ţine seama că tocmai copiilor care fuseseră evacuaţi din sala cu pricina li s-a dăruit să citească uitata Povestea poveştilor, să-şi împrospăteze  lexicul în domeniu.

Argument favorabil pentru Gheorghe Crăciun, nu!?

         Ce s-a întámplat  după cel de-al Doilea Război Mondial, sub  comunism, moment la care se referă şi universitarul, ştim, cunoaştem, în locul eroizării  unor haiduci, bandiţi şi oameni drepţi şi răzbunători, cum erau personajele unor Ion Ghica, Sadoveanu, Slavici, Eugen  Barbu ori Fănuş Neagu, pe care îi „evidenţiază şi Gheorghe Crăciun, ne-am trezit cu… eroizarea muncitorului – Uzina vie -,  a ţăranului – Moromeţii -, a activistului de partid – nu numai Nicolae a lui Marin Preda ci şi Constantin Chiriţă, Dan Deşliu cu Lazăr de la Rusca, luptător împotriva „duşmanilor poporului”, a partizanilor adăpostiţi în Munţii Carpaţi…care-i aşteptau pe americani…

Adevărul e că, spune Gheorghe Crăciun, „lumea  literaturii române e sumbră, plină de suferinţă, responsabilităţi, dureri înăbuşite, zădărnicie, chin psihic, luptă pentru supravieţuire”.

Cât priveşte sexualitatea şi societatea, crede şi Gheorghe Crăciun,”noi, românii, avem  o problemă cu sexul, care e tratat la modul pitoresc, simplist, pasager, ca şi cum n-ar face parte din obişnuitul vieţii”, din noi. ”Nu ne place să vorbim despre  ceea ce pare de la sine înţeles, actul ruşinos prin care se fac copiii şi tot ceea ce-l înconjoară”. Cei care vorbesc totuşi, vorbesc şi scriu, ca şi cum ar „fi descoperit ei America”,  „un relief cu mari înălţimi, dar şi cu prăpăstii care dau vertijuri”, scriu despre eros şi sex de parcă ar dori să se arunce imediat în prăpastie” sau fără sentiment, folosesc cuvinte fără sens, doar să incite.

Despre asta şi altele, poate mai încolo, Dincolo…şi de la alţii.

                                         



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.584 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2019 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5