Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Andrei Oişteanu, tot despre Sexualitate şi societate, dar şi altceva, pudicitatea la români. DupăMircea Mihăieş, Mitchievici, Gheorghe Crăciun, acum Marin Ifrim-Buzău de vorbă cu prietenul său din Ialomiţa, Şerban Codrin, intră în „horă” şi Emil Brumaru de la Iaşi, Ovidiu Genaru  de la Bacău (III)

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 3 (123), Martie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Andrei Oişteanu, tot despre Sexualitate şi societate, dar şi altceva, pudicitatea la români.
După Mircea Mihăieş, Mitchievici, Gheorghe Crăciun, tot  universitar, în „Pulsul prozei” despre aceleaşi probleme (II)

Primit pentru publicare: 27 Mart. 2019
Autor: Ion N. OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul
Publicat: 28 Mart. 2019
© Ion N. Oprea, © Revista Luceafărul

Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro


III

Nu de Dincolo, că sufletul lui nu ştiu dacă a trecut de vămile Cerului ca să-şi continue poezia şi proza, eseurile, critica literară – datul cu părerea, cum zicea el mai potolit -, jurnalistica, editarea de reviste şi scrisul în ele, dar de pe pământ – fosta-i lele când ai fost, cum spunea tot dânsul, iubitor al folclorului – chiar dintr-o revistă, „Cartelul metaforelor”, publicaţie lunară, apare sub egida Casei de cultură a Sindicatelor Buzău, nr. 54-56, ianuarie – martie 2019, redactor-şef Marin Ifrim, deci chiar cel care la început de martie anul acesta ne-a salutat(+), când nu ne aşteptam, publică interviul cu scriitorul Şerban Codrin, al patrulea în serie, p.13, în care discută tocmai şi despre ce ne interesează şi pe noi:
-Nu suport poezia pornografică. Pe Emil Brumaru l-am divinizat până când a început să scrie porcării. M-am lepădat de „Satana”, ca să zic aşa. Mai sunt  nişte băieţi care îl imită, unii deja s-au călugărit…
…Au apărut şi scufiţe roşii care au impresia că sunt purtătoare de penis. Nu mai dau nume – şi noi le-am întâlnit prin reviste dar şi prin Copou folosind neaoşele româneşti doar ca să-şi arate ce nu aveau, cum spune, plecatul, Marin Ifrim, Dumnezeu să-l ierte.

Şi , aici, cădea întrebarea către cel pe care l-a admirat până în ultima clipă: „ce se întâmplă, încotro se duce poezia  aceea de începuturi, a unuia ca Ienăchiţă Văcărescu, de exemplu, inocenţa aceea pură, divină, naturală?”
Întrebare urmată de răspunsul doctoral a lui Şerban Codrin, lecţie de viaţă şi scris pe care îl redăm în întregime, că ce i-a plăcut lui Marin Ifrim, place şi nouă, care-l vom iubi până ne vom întâlni Dincolo, mai ales că el concordă în totul cu ce are Andrei Oişteanu în sexualitate şi societate, completată:
„Bardul Emil Brumaru nu a descoperit apa caldă, nici mersul pe jos, nici amănuntele intime ale mamei sale. Aşa  zisa poezie pornografică este veche de când lumea, au cântat-o şi au repetat-o toţi poeţii lumii de oriunde şi de oricând. Îndienii sanscriţi ne-au lăsat o filozofie, un mod de a gândi, tantrismul. Kamasutra este de fapt un poem, o epopee. De la grecii antici am moştenit prea puţin pentru că bibliotecile,  faimoasele biblioteci, au fost aruncate pe foc, de la Ovidiu moştenim Ars amatoria, carte de scandal la vremea ei, dar savuroasă în naivitate. Peste aproape o mie de ani trubadurii redescoperă poezia de dragoste, inclusiv poezia mai corozivă, mai iconoclastă, mai umană, mai pe şleau, vezi râsul cu lacrimi şi vin  din unele balade de Villon. Decameronul de Boccaccio, Gargantua şi Pantagruel de Rabelais strălucesc în sensul pomenit.

           Toate piesele  bardului de pe Avon, William Shakespeare, repet, toate, mustesc  de limbaj licenţios. Abia unii editori moderni îndrăznesc să reproducă textul originar, necenzurat. Şerban Foarţă a tradus extraordinar Erosonetele de  Giorgio Baffo, mare demnitar al Serenissimei Republicii Veneţia, poetul simbolist Pierre Louys a inventat Femeia şi Poemele pasiunii de Bilitis, transpuse mzical de  Claude Debussy.

Citiţi  şi veţi constata că încriminatul Emil Brumaru abia culege surcele pe unde a tăiat dracul lemne, vorba cu haz a humuleşteanului .  Charles Baudelaire, Paul Verlaine au avut de tras ponoase puşcăriabile de pe urma unor libertăţi poetice socotite insulte aduse moralei. Aha, deci problema aparţine unui univers foarte schimbător, în migraţie, diferit de  la o cultură la alta, morală. Junglă vastă de dimensiunile istoriei umane. Să ajungem pe Dâmboviţa sau pe Bahlui. Costache Conachi se avântă în amoruri deşucheate, ca orice amor, să fim sinceri cu noi înşine. Geniu al stilului, humuleşteanul  de mai sus, Ion Creangă, ia lumea în răspăr cu două poveşti, de ce să nu recunoaştem, de citit între prieteni la 80 de ani şi în „gaşcă” la 16 – noi am spus le-am citit în două episoade publicate într-o revistă care criticase foarte aspru pe poeta cu versurile care au golit sala de la festivitatea cu Premiul „Mihai Eminescu” de la Botoşani, să o recitască şi copiii, mai şcoliţi după isprava celei care-şi relatase păţania cu bărbatul,plus-minus, care oricum, tot s-ar fi întâlnit,să facă copii…  

Eminescu – el însuşi – are destule versuri cu parfumuri de buduar fără perdea, nu tocmai  buruieni într-o recoltă de flori. Cum adică? Buduarul să existe, iar parfumul său să fie interzis? În zilele noastre, fracturismul a produs destule  compoziţii, zic eu, mai mult fără interes, deşănţate, scăpate de sub controlul bunului simţ. Mă mai întreb, care sunt limitele bunului simţ? Emil Brumaru intră în această moară, o nucă mai tare, mai aventuroasă, mai  de „submarin erotic” „pour les enfants et pour les raffines”. Marian Dopcea a compus, la fel, câteva poeme, s-a oprit la vreme. Îl scăpaţi din vedere pe băcăuanul Ovidiu Genaru, care se joacă cu inocenţa şi indecenţa, însă în limite autoironice, de multe ori lipsite lui Emil Brumaru, un abuziv, un nesăţios, un erotoman, se repetă, se crede, o mai spun o dată, descopritorul  apei de baie. Este un poet imertinent, mai diafan, nici în exagerări nu-i stă rău. În definitiv îşi permite să ne spună, făcându-ne cu ochiul, complice sau direct în faţă ceea ce ne cam pune la încercare nu atât puţintica pudicitate, cât falsa smerenie.

           Suntem nişte fiinţe obsedate. Cândva, mergeam pe  stradă, până când, bătut în cap de soare, neatent la detalii, am dat cu ochii peste o splendoare de femeie în pantaloni albi. Înainta cu paşi fermi în faţa mea, la oarece distanţă. Involuntar, am început să-mi reproşez ce nevastă cu bigudiuri şi capul fără cordon am acasă, of,  şi ce minuni sunt reginele din barăcile altora. La stopul pe roşu am oprit, fără să o mai urmăresc pe duduia străină, inaccesibilă, evitând-o, când i-am auzit glasul: „Dar unde îţi zboară minţile, la ce te gândeşti?” Era soţia mea! Târâşenia i s-a mai întâmplat, se zice, lui Ion Minulescu şi se va mai repeta! Am tras câteva poezii din povestea asta hazoasă, să mă răzbun  pe mine dar şi pe ea! că tot o spui cu amărăciune, domnule Marin Ifrim speriat de Scufiţe roşii, pe câteva le cunosc personal din diferite întâmplătoare ocazii, nişte biete femei învinse de viaţă, amărâte, părăsite, pustii, fără bani să se drogheze până la capăt, fără amanţi să le suporte isteriile. Cred că toată Poezia (cu P mare) este decentă, chiar şi cea indecentă la înaltă temperatură, precum clavecinul  bine temperat al lui Bach. În definitiv, Ienăchiţă Văcărescu, pe care îl pomeneşti, şi Alexandr Puşkin erau destul de contemporani, amândoi dedaţi la versuri divin parşive, în ultimă instanţă, pure! Numai poezia noastră este obscenă. „Tinca”, „Rada” de Tudor Arghezi erau triviale, vulgare (Curvă dulce, cu mărgăritărei de mai) numai în mintea uneori suspect de îngustă a lui Nicolae Iorga, care o făcea, cam scorţos, pe dascălul naţional, uitându-şi de propriile sentimente, cele reale, nu cele fluturate public”.

Deci, înţeleg, fiecare cu ale sale…

Pudic, până la un loc, în aceeaşi revistă, „Cartelul metaforelor”, p. 24, scriind despe  „D-ale Omului” , carte a lui Constantin Toader, profesor de fizică, „Lectura şi scrisul lecturii…”, volum lăudat, aflăm de la Marin Ifrim, conţine şi multe bancuri despre sex – de la sexul barbar până la sexul de fineţe franţuzească – dar nu  poate reproduce nimic pentru că… autorul nu recomandă cartea tinerilor cu vârsta sub 18 ani.

Săracele fete-mame şi păpuşile lor de la maternitatea Cuza Vodă din Iaşi la ora prânzului!, mi-am zis, amintindu-mi  alt episod parcurs.

Cât priveşte mersul pe stradă, la plimbare pe Copou, recomand mersul pe jos, acum primăvara,  cu urechea atentă la convorbirile tineretului, să auziţi că în materie de lexic licenţios scufiţele roşii întrec pe băieţi.

                                                      



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.577 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2019 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5