Din cartea în pregătire pentru publicare la Ed. Agata, La o ceașcă de bârfă, scrisă de Traian Calancia.
E noapte, e târziu. Afară plouă cernit, e frig și întuneric. E frig și în casă, e frig și în suflet. Stau pe marginea patului crispat și într-o poziție incomodă, dar nu încerc să mă mișc. Ochii încearcă să străpungă întunericul din cameră, să deslușească lucruri și umbre, dar nici vederea nu mai e cea de altă dată, acum vezi umbre mișcătoare, vezi fantome, vezi luciri și sclipiri suspecte. Lacrimi mari izvorăsc tăcute din gene fără să le poți opri, fără să aibă o cauză definită. Sunt obosit, dar nu pot dormi, sunt frământat de gânduri și de probleme. Îmi trec prin minte crâmpeie din viață sau persoane uitate întâmplări plăcute sau neplăcute, mă încearcă regrete și mustrări de conștiință, îmi amintesc de excesele de orice fel, de neglijarea regulilor elementare de conduită preventivă, ceea ce a dus la starea actuală de uzură și deteriorare a sănătății. E prea târziu pentru reproșuri, e prea târziu pentru regrete. Culegi ce ai semănat și suporți consecințele vieții dezordonate, a orgoliilor prostești și a ignoranței cognitive. Viața nu iartă, dar ai învățat asta prea târziu și nici acum nu te-ai învățat minte îndestul, neglijând în continuare măsuri de remediere absolut necesare și amânând controale medicale și tratamente care ar mai putea încă repara ceva. Deodată mi s-a făcut foame. O foame parșivă de care nu am scăpat toată viața. Am pierdut multe în viață, des și repetat, dar pofta de mâncare, niciodată – consecințele unei practici greșite a mamelor față de copii : „papă, mamă, să crești mare”, „papă tot că acolo e puterea”, „nu lăsa în farfurie că se supără Doamne Doamne”. Mă duc la frigider și îl deschid. E plin cu mâncare, mai multă decât trebuie, mai multă decât aș putea eu mânca, dar cui să mai reproșez, dacă eu am gătit, eu l-am burdușit cu de toate. Lacrimile îmi curg în continuare. Mănânc și plâng de ciudă că nu mă pot abține, că nu mă satur niciodată. Știu că îmi face rău, știu că nu am voie anumite alimente și totuși ignor totul zicând că doar azi o mai comit și că de mâine intru la regim. Sunt dezolat, deziluzionat de ce am făcut, de acum nici atât nu o să pot dormi. Mă simt mai singur ca niciodată, plictisit de boli și tratamente fără rezultate notabile, inconștient că nu trebuie să cedez în lupta pentru sănătate, sunt sătul de toate nimicniciile omenești, de reacția celor apropiați în ceea ce mă privește, mi se pare că toți au ceva cu mine, că sunt inutil și în plus în viața lor, că nu mai fac față greutăților, m-am săturat să lupt, îmi lipsește o motivație. Copiii, nepoții? Îi iubesc nespus, poate puțin și ei pe mine. Ei trăiesc într-o altă lume, au lumea lor, au viața lor, nu se pot transpune în situația mea și bine fac. Nu am ce să le reproșez, poate mai mult, ei mie. Singurul lucru pe care pot să-l fac pentru ei este să încerc din toate puterile să nu le fiu o povară. Despre relația cu o femeie nici nu poate fi vorba. Femeile au niște așteptări de la un bărbat. Dacă le dezamăgești, se consideră neglijate și trădate. Ce să-i spui acum femeii? Că nu o poți iubi fizic? Nu te va crede. Ce să-i spui ? „- Draga mea dacă aș fi mai tânăr te-aș duce în dormitor și te-aș iubi gospodărește. Dar la anii mei, nici nu încape discuție”. Ce să-i explici? Că Dumnezeu a pedepsit bărbatul ca la bătrânețe să nu mai fie bărbat? Nu te-ar crede. Te-ar îndemna ca totuși să încerci. Și tu ce să-i spui, că singurul lucru care ți-a mai rămas este să te faci de caraghios? Să-i explici că încercarea cu o pilulă ajutătoare, te-ar putea ucide? Nu i-ar păsa, te-ar îndemna să încerci. Dacă ești prost, încerci și … te cureți. Dacă ești deștept, eviți să ajungi la situații din astea, dar rezultatul e sigur 100% – ai distrus relația iremediabil – pentru că nici o relație dintre un bărbat și o femeie nu rezistă fără sex. Oooo, s-ar putea să nu o distrugi dacă femeia găsește și alte interese în afară de sex. Da, puteți rămâne și doar buni prieteni, să vă întâlniți la o discuție la cafea sau la un ceai – lucru puțin probabil, pentru că, în general, femeile nu înțeleg ce e aia dragoste platonică. De ce te plângi, bărbate? Când erai tânăr și umblai din floare în floare, nu te-ai plâns la nimeni. Ți se părea normal. Știu, ai să zici că n-ai forțat lucrurile niciodată, că nu s-a plâns nici o femeie de tine, că ai fost discret și respectuos. Așa o fi fost, acum …trăiește doar din amintiri. Ce vrei, anii își cer dreptul. Complicată mai e și viața asta – noroc că e scurtă!
Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania